Frustrare … pentru că textul original lipseşte

În limba latinã frustrare înseamnã a înşela pe cineva, luându-i partea ce i se cuvine (frustum „parte”, „bucatã”). Cuvântul provine din frudtrare, radicalul frud-/ fraud – aflându-se în fraus, fraudis „înşelãciune”. Transformarea lui d, frudtrare, în s, frustrare, se explicã prin una din cele mai generale legi care acţioneazã în limbã (în viaţã chiar), aceea a diminuãrii efortului de pronunţare, grupul consonantic str pronunţându-se mai uşor decât grupul dtr (acest principiu al minimului efort lingvistica modernã îl numeşte principiul economiei limbii).

Cuvântul îl regãsim cu acelaşi sens astãzi în limbile romanice: „a frustra”, „frustrare”, neologisme în limba românã.

Dintre multiplele frustrãri pe care le are de îndurat omul, ne vom opri acum la una care poate sã treacã drept moft. Dar nu pentru culturã.

Nimeni nu este atât de absurd încât sã respingã importanţa traducerilor. Pentru cã nimeni nu este cunoscãtor al atâtor graiuri încât sã-şi permitã accesul direct, fãrã interpret, la operã. Se spune cã de atâtea ori eşti om, câte limbi cunoşti. (Poetul latin Quintus Ennius spunea cã el are trei inimi, pentru ca ştia sã vorbeascã în greacã, în oscã şi în latinã). Iar când te gândeşti cã a fi om e lucru mare, ce greu va fi pentru cel care este om de mai multe ori! Pe linia aceasta a importanţei actului traducerii semnalãm „sãrbãtoarea traducãtorilor” din calendarul armean.

Şi totuşi, traducerea este o „trãdare”: traduttore – traditore, spune limba italianã recurgând la paronomazã. O creaţie originalã îşi pierde din farmec atunci când este transpusã dintr-o limbã în alta. Traducãtorul doreşte, pe de o parte, sa fie cât mai apropiat de text, dar – în acest caz – constatã cã textul în limba care îl primeşte nu sunã prea bine; pe de altã parte, dorind o transpunere frumoasã, constatã cã se manifesta prea liber faţã de original. Concluzia – în perimetrul traducerilor – pare sã fie: cele frumoase nu sunt fidele; cele fidele nu sunt frumoase; mai exista şi a treia categorie a acelora care nu sunt nici frumoase, nici fidele. (N.B. Orice extrapolare a teoriei este contrarã intenţiei autorului acestor rânduri).

În plus, „nici o traducere nu e cu adevãrat vie şi numai dintr-o limbã vie creşte forţa de trezire ce ne este dãruitã în minunea limbii: aceea de a afla, dincolo de ceea ce este spus, adevãrata intenţie a vorbitorului” (Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moşienirea Europei Ed. Polirom, 1999, p. 211). Prin traducere se pierde din strãlucirea textului original, aşa cum – exagerând – eide-le lui Platon decad din statutul lor de idealitate în acela de cópii în lumea realului. Fenomenul devine mai „alarmant” atunci când este vorba de poezie: cum sã traduci multiplele voci ale poeziei? Poţi tu sã controlezi prin cuvântul tradus simţirea omului, sã o dirijezi, sã o deschizi nuanţelor, sugestiilor? Cum sã redai, în dialect strãin, „misterioasa întrepãtrundere între sunetele şi înţelesul cuvintelor” supte în limba ta? Ca sã traduci o operã mare trebuie sã fii tu însuţi un poet (în sensul etimologic: creator) mare. Mircea Ivãnescu, vorbind despre tãlmãcirea proprie a romanului Ulysse, spunea cã ar fi vorba de o recreare în limba românã a operei lui Joyce. Şi poetul avea dreptate.

Aceastã neîncredere pe care ţi-o procurã textul tradus induce sentimentul frustrãrii. Mirajul unor opere mari a nãscut în mulţi dorinţa de a cunoaşte operele respective în original (dupã mãrturisirea proprie, Ion Barbu a învãţat limba engleza pentru a-l citi pe Edgar Allan Poe). Astfel încât orgoliul intelectualului (aici nefiind vorba de pãcatul de moarte sancţionat de morala creştinã, ci de un „viciu nepedepsit”) s-a fixat în sintagma a citi în original. Hermeneutica însãşi se pare cã îşi revendicã aceastã ambiţie: „Dacã mi-e îngãduit sã definesc hermeneutica într-un mod nou, spunând cã ea înseamnã sã nu crezi în nici o traducere…” spune filozoful şi filologul clasic citat mai sus, Gadamer, tãlmãcind cuvântul ce vine din limba elina hermeneuo „a interpreta”.

În sfârşit, iatã frustrarea promisã mai sus.

În cartea citatã Gadamer aduce prinosul de recunoştinţã îndrumãtorilor sãi direcţi: Martin Heidegger, Karl Jaspers, ca apoi sã urce la Hegel (care-i apare drept „marele rezumat al cuvântului ce venea din lumea elina”, p.212) şi, în final, la Platon. „Apare ca un adevãrat miracol – spune filozoful – faptul cã acest gânditor şi poet ne vorbeşte atât de nemijlocit, aşa cum sunt în stare sã ne vorbeascã doar marile opere de artã ale tuturor timpurilor”. (p. 213)

Întrebarea conţinutã acestor rânduri este: „Ce anume îi conferã nemurirea fãrã de vârstã a marii arte creatoare?” Sã descifrãm şi rãspunsul: „Urmãrim la el un dialog al lui Socrate cu vreun tânãr sau bãtrân oarecare, felul în care face sã i se clatine pretenţiile cele mai intime la ceva de la sine înţeles, felul cum îi demascã faţã de sine însuşi şi cum, din comunitatea pe care o stabileşte astfel între el şi celãlalt, exorcizeazã marile viziuni, în care ordinea universului, a societãţii şi ordinea sufletului se împreuneazã într-o mãreaţã ordine unitarã.” Primim însã cu mefienţã afirmaţia „exorcizeazã marile viziuni”. De ce ar respinge Platon marile viziuni?

Ni s-ar pãrea mai potrivit ca limbajul umil al operei filozofului sã cheme sublimul viziunilor mari. Ceea ce pare sã afirme textul în continuare: „Cum s-ar putea oare, în situaţia unei lumi plinã de tensiuni, fragmentatã şi primejduitã, sã nu ne simţim mereu îndemnaţi de a prelua asupra noastrã marea sarcinã a înţelegerii acestei viziuni şi a întemeierii unei înţelegeri cu acest învãţãtor incomparabil şi unic în felul sãu?”

Aşadar, într-o lume ca a noastrã, tensionatã, vânata de primejdii, fragmentatã, pregãtitã parcã pentru a fi vândutã bucatã cu bucatã, se impune acut o viziune unificatoare, care sa priveascã atât macrocosmosul cât şi acest microcosmos – omul în comunitatea lui – societatea, dar şi în realitatea lui inalienabilã – sufletul.

O punere „faţã cãtre faţã” cu textul în original ne-ar lãmuri dacã este vorba cumva – nu e exclus – de neînţelegerea noastrã ori de o scãpare a traducãtorului. Cea de a doua variantã ni se pare greu de acceptat, pentru cã pe parcursul lecturii ne-am convins de contrariu. (Totuşi, mai „aţipeşte şi bunul Homer câteodatã.”, ne spune Horaţiu.) Recursul la original ar fi salutat în aceastã incertitudine. Dar textul original lipseşte. Lipsa lui îţi dã un sentiment de frustrare.

Articol etichetat cu:

Care este gandul tau?