Despre cumberlandism

Printre abilităţile de care uzează iluzioniştii în materie de clarviziune sau de telepatie simulată figurează, la loc de frunte, cumberlandismul. În 1884, la Paris, britanicul Stuart Cumberland se consacră unor experienţe care se bucură de mare succes. După ce ruga pe cineva să se gândească fie la o persoană prezentă, fie la un obiect ce urma să fie ascuns, el se retrăgea. Revenea cu ochii legaţi, strângea mâna subiectului, cerându-i să-şi concentreze gândurile asupra persoanei sau obiectului cu pricina şi, aproape întotdeauna fără greş, indica imediat despre cine sau despre ce este vorba. Ultima încercare a fost mai interesantă, pentru că era vorba despre găsirea unui obiect care nu fusese ascuns în camera unde se găsea Cumberland, ci într-un loc situat într-o zonă aflată la un kilometru. Dintre cei prezenţi la hotelul Continental la 9 mai 1884, Cumberland l-a ales ca subiect pe arhitectul Operei din Paris, Charles Garnier.

„Doamna Pourtales a împrumutat cu plăcere un ac mare, citim în Grand Larousse du XIXe siecle; domnul de Pourtales şi prinţul de Sagan s-au dus cu domnul Garnier să ascundă acul. Când s-au întors, Cumberland, care nu părăsise hotelul, i-a prins domnului Garnier de încheietura mâinii un fir de alamă, a cerut să fie legat la ochi şi, urmat de invitaţi, a traversat imediat strada Rivoli pentru a intra în grădină. El se sprijinea de domnul Garnier şi acesta îl ghida. Mulţimea era destul de numeroasă. Domnul Cumberland mergea repede şi s-a îndreptat spre dreapta cu pas sigur. La 150 de metri de Tuileries, el a cotit la stânga şi a ajuns la primele rânduri de copaci. După trei paşi, s-a oprit în faţa unuia dintre cei mai mari castani; l-a atins şi, fără să ezite, a scos acul care fusese înfipt într-o crăpătură a scoarţei pomului pentru a nu fi văzut.”

Cum nu voia să treacă drept un simplu ghicitor, Stuart Cumberland a ţinut să se explice: „«Ghicitul» meu ţine, pur şi simplu, de fineţea percepţiei, care îmi permite să sesizez impresiile pe care un subiect oarecare mi le comunică prin acţiunea mişcărilor lui involuntare, concentrat total asupra acestui unic gând: «Obiectul ascuns este în acel loc». Dacă o idee oarecare, care se referă chiar indirect la încercare, ca, bunăoară, aceasta: «Este imposibil ca, Cumberland să reuşească», distrage subiectul, sunt multe şanse ca experienţa să fie ratată.”

Charles Garnier a repetat experienţele lui Cumberland. De trei ori din trei, el a reuşit să descopere în câteva secunde obiectul care îi fusese desemnat mental. Într-o scrisoare publicată, el a indicat cauza succeselor sale: „Ceea ce mă ghida în cercetările mele era mişcarea insesizabilă, dar instinctivă, a mâinii pe care o strângeam într-a mea.” În realitate, cumberlandismul nu are deloc legătură cu percepţia extrasenzorială, dar nu este niciun truc. După cum declara Robert Tocquet, puţin suspect de raţionalizare abuzivă, el este „un fenomen de natură psihomotrice”. Subiectul A, care se pretinde telepat (exact cum un iluzionist pe scenă se pretinde magician), se laudă că ştie să citească gândurile subiectului B, oricare ar fi el. Este scos din sală, însoţit de o persoană care nu are niciun interes ca experienţa să-i reuşească. În timp ce artistul este ţinut departe, prezentatorul sau vreunul dintre spectatori imaginează un miniscenariu: un obiect a fost furat şi i se cere „telepatului” să-l găsească, citind gândurile unui spectator, la curent cu furtul, care se va intitula „ghidul” lui.

În Journal du magnetisme, psihistul Henri Durville explică în detaliu felul în care se petrec lucrurile: „Să ne imaginăm, scrie el, că trebuie găsit un ceas care a fost ascuns în buzunarul redingotei unui al treilea spectator din rândul opt. Ţinând mâna ghidului său, magnetizatorul îi spune: «Concentraţi-vă mult asupra locului şi a persoanei unde aţi plasat obiectul»; înaintează şi, dacă nu simte nicio rezistenţă, înseamnă că este pe o pistă bună. Pentru a sesiza exact cea mai mică rezistenţă, aşa-zisul cititor de gânduri se ridică în vârful picioarelor şi, ţinând strâns mâna subiectului, îşi balansează uşor corpul. Mâna pe care o ţine strâns îi indică, printr-o uşoară rezistenţă, partea în care nu trebuie să meargă; el merge deci drept înainte, în faţa lui, până când o uşoară şovăială involuntară a ghidului îl face să-şi dea seama că acolo trebuie să se oprească, dar asta după ce a încercat, de mai multe ori, să meargă mai departe şi a întâmpinat aceeaşi rezistenţă. El se află, aşadar, lângă rândul opt, unde se găseşte purtătorul obiectului ce trebuie găsit. Care este acest spectator? Acelaşi procedeu îl va ajuta să-l recunoască. Trecând prin faţa celui de-al treilea spectator, ghidul va avea o mişcare involuntară a mâinii, şi magnetizatorul se va opri, parcă cuprins de o inspiraţie subită. Unde este ceasul? Ţinând mereu mâna ghidului, magnetizatorul o plimbă peste hainele spectatorului cu pricina. În dreptul obiectului, mâna ghidului, care ştie unde se găseşte ceasul, are o ezitare mai mult sau mai puţin marcată, dar întotdeauna perceptibilă, mai ales pentru un om care a exersat îndelung acest fel de percepţie. Obiectul se află în locul unde s-a simţit ezitarea. Ceasul este astfel găsit şi arătat publicului care izbucneşte în aplauze.”

Cumberlandismul a cunoscut diferite variante şi adaptări, după „sensibilitatea” celor care îl practică. Sunt unii care ţin degetul arătător al spectatorului benevol, alţii — încheietura; alţii se mulţumesc să interpună o panglică între mâna lor şi cea a ghidului; unii cer să fie legaţi la ochi sau se încredinţează în întregime fie mersului spectatorului voluntar, fie mimicii lui, fie gesturilor involuntare ale acestuia. Unii artişti deosebit de inventivi şi-au complicat isprava adăugând şi alte „ingrediente”. Prestidigitatorul Pickmann, de exemplu, „construia uneori un adevărat scenariu, presupunând că un spectator l-a asasinat pe un altul cu un cuţit. Prin cumberlandism găsea atât asasinul, cât şi, amestecat printre alte cuţite, arma crimei: mânerul acestuia ţinut multă vreme în mâna spectatorului era un pic mai cald” (Jean-Luc Caradeau).

Elementul cel mai important în această experienţă (când ea se practica loial) este faptul că ghidul are impresia că nu a furnizat niciun fel de indicaţii artistului. Pentru a întări publicului această iluzie, falsul telepat va îndrăzni chiar să-şi preceadă ghidul. În al său Traite de metapsychique (1923), Charles Richet subliniază pe bună dreptate că cumberlandismul se bazează, pe interpretarea pe care pseudomediumul o dă „mişcărilor inconştiente, involuntare şi naive” ale însoţitorului său „care nu ştie că prin muşchii săi” a oferit el însuşi soluţia. El observă cu îndreptăţire că individul B, ales la întâmplare din mulţime, şovăitor şi stângaci, se intimidează când se vede prins în spectacol, din care cauză măsurile lui de apărare scad. Totuşi, timiditatea individului B nu poate explica singură de ce el dă subiectului A (telepatului) informaţiile de care acesta din urmă are nevoie. De fapt, cumberlandismul se bazează pe o lege psihologică pe care Charles Renouvier a enunţat-o încă din 1859 în următorii termeni (şi pe care psihologia ştiinţifică o va reformula mai târziu în diferite moduri):

„De fiecare dată când o anumită mişcare este dată ca posibilă sau când un anumit scop este reprezentat ca putând fi atins ca urmare a unei anumite mişcări […], în organe se manifestă o dispoziţie de a realiza mişcarea imaginară.”

De aici şi insistenţa cu care falsul telepat îi cere ghidului să-şi concentreze gândurile asupra drumului de parcurs, apoi asupra persoanei-ţintă, în fine, asupra obiectului ce trebuie găsit. Dacă subiectul B nu-şi reprezintă cu intensitate locul şi persoana care deţine obiectul, dacă el încetează s-o mai facă într-un moment sau altul al „experienţei”, falsul telepat eşuează sau cel puţin ezită. Aşadar, cumberlandismul nu are nicio legatură cu transmiterea gândurilor.

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?