Chirologia şi chiromantia

Se numeşte chirologie o ramură a caracterologiei care studiază toate semnele mâinii. Un chirolog poate să nu găsească nicio raţiune pentru a-şi funda diagnosticul pe sisteme, precum cel al astrologiei, iar cei actuali se întorc bucuroşi la ştiinţe nesuspectate de ocultism, precum anatomia şi neurofiziologia, pentru a justifica semnificaţia caracterologică pe care ei o acordă mâinii. Reprezentarea topografică a sensibilităţii cortexului parietal la om pare, într-adevăr, să le dea argumente irefutabile. Mâna are aici un loc mult mai mare decât faringele, gura şi limba, graţie cărora — fenomen specific uman – cuvântul ne este permis. „Omul este inteligent pentru că are o mână”, spunea Anaxagora.

Paul Valery, în Regards sur le monde actuel, nu va scrie altceva. Îl va imita medicul şi parapsihologul Hubert Larcher: „Noi nu suntem, poate, Homo sapiens decât pentru că suntem Homo faber. Noi nu utilizăm decât a zecea parte din celulele noastre cerebrale; s-ar crede că e o vastă reţea în care conexiunile sunt gata să se stabilească, dar, pentru moment, rămân în aşteptare. Or, se pare că, la om, exerciţiul mâinii a dezvoltat, până la stadiul actual, zona cerebrală care corespunde acesteia; de acum, rolul mâinii în formarea omului, aşa cum este el astăzi, este capital.

Putem spune că mâna a făcut omul, şi dacă, amestecându-ne în vechea dispută, am vrea să dăm omului o definiţie care să beneficieze de ultimele descoperiri ale neurologiei, va trebui să spunem despre el că este un biman care vorbeşte. Mâna şi cuvântul au determinat, într-adevăr, caracterele esenţiale ale creierului uman” (Encyclopedie de la divination). Nu există nicio îndoială că în procesul hominizării (care a durat milioane de ani), mâna a jucat acest rol împreună cu poziţia verticală, care, la rândul ei, a contribuit la eliberarea mâinii de servituţile mersului, permiţând, totodată, dezvoltarea encefalului…

Şi nimeni nu-i va contrazice pe chirologi, conform cărora nu există pe lume două persoane care să aibă mâini absolut identice. Să mergem mai departe: sub aspectul său medical, chirologia poate oferi indicii care ajuta medicul să formuleze diagnosticul: anomalii relative la unghii, de exemplu, sau deformaţii articulare.

Cât priveşte chiromantia, ea este arta de a citi destinul, şi prin aceasta ea diferă sensibil de chirologie; ea interpretează liniile şi semnele mâinii. Ghicitoarele de noroc sunt menţionate în Journal d’ un bourgeois de Paris, operă a unui anonim din prima jumătate a secolului al XV-lea; dar chiromantia este mult mai veche, chiar dacă primele tratate din istoria acestei discipline datează din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, epoca fastă pentru esoterism. Trebuie oare să situăm apariţia acestei practici în Grecia antică, aşa cum s-a spus? Şi oare de la arabii depozitari ai moştenirii elenistice au ţiganii această ştiinţă pe care şi-au transmis-o din generaţie în generaţie, până când tehnicile se difuzează masiv şi sunt codificate de către fiziognomonişti? (îi găsim aici pe Jean d’Indagine, pe Barthelemy Cocles, pe Robert Fludd şi pe părintele Belot.)

Cert este că, de la începutul secolului al XVI-lea metodele de observare şi interpretare sunt aproape fixate, mâna fiind considerată un microcosmos în macrocosmos; degetele, liniile care brăzdează palma, figurile sunt studiate în raporturile lor cu semnele zodiacului. De preferinţă, se examinează mâna stângă, care este mâna potenţialităţilor fiinţei umane – cel puţin la dreptaci. La un examen sumar, se iau în considerare liniile principale şi munţii, lungimea falangelor şi aspectul general al mâinii (lăţime, grosime, lungime).

<< Partea 2 >>

Care este gandul tau?