Asmatui (Anthriscus cerefolium) plantă din familia pătrunjelului

Asmatui(hasmatuchi) este o plantă anuală tot din familia pătrunjelului, cu frunze fin aromate, delicate şi decupate asemenea unei ferigi, de un verde pal. Creşte înaltă de 40—50 cm, puţin ramificată şi pe vreme secetoasă sau în locuri însorite formează repede tulpini florale purtând umbele cu flori mici, albe. Fructele, sunt mult alungite, ca nişte beţişoare, ascuţite la capete şi puţin mai îngroşate la mijloc. Au culoarea brun-negricioasă. Într-un gram intră aproximativ 450 de bucăţi. Din 100 de seminţe răsar peste 90 de plante. Ele îşi păstrează capacitatea bună de răsărire 2—3 ani.

Există şi varietăţi de asmatui cu frunza gofrată sau chiar puternic încreţită, foarte decorative. Varietatea cu frunze creţe trebuie preferată în cultură fiind mai robustă, mai productivă şi mai precoce. În plus, are avantajul că nu poate fi confundată cu alte plante din aceeaşi familie, dintre care unele specii spontane sunt toxice.

Cultivarea in gradina a plantei asmatui

Asmatui-Anthriscus-cerefolium

Grădinarii apreciază planta asmatui pentru că, nefiind pretenţios la lumină, se mulţumeşte cu locurile mai umbrite sau creşte chiar la umbră, valorificând astfel spaţii unde alte plante nu se dezvoltă normal. Se poate semăna direct în teren afânat şi gras, eşalonând semănăturile din martie până în septembrie. Cele făcute vara, trebuie ferite mai ales de uscăciune, ca să nu înflorească prea repede, ceea ce sărăceşte recolta de frunze. Seminţele răsar încet, ca la toate plantele din familia Umbelliferae, în 12—14 zile de la semănat.

Recoltarea frunzelor se poate începe după şase săptămîni sau chiar două luni de la semănat. Frunzelor sale dantelate îşi datorează plantei asmatui străvechea sa reputaţie de plantă aromatică.

Cum a ajuns planta asmatui la noi în țară

Se pare că planta asmatui a fost adus în Europa de prin nordul Asiei şi s-a adaptat foarte bine, mai cu seamă pe ţărmurile Mediteranei, dar şi în locurile umbroase din poienile noastre, unde creşte spontan, semănându-se şi împrăştiindu-se singur.

Anthriscus-cerefolium-seminteMarele istoric şi naturalist roman, Pliniu cel Bătrân, notează că în vechime planta aromatica asmatui se folosea ca remediu împotriva sughiţului. A fost o vreme când era vestit ca plantă de leac. Se credea că fortifică memoria şi inteligenţa, că „dă chef de viaţă”, înţelegând prin aceasta că înviorează, dă bună dispoziţie.

Astăzi planta asmatui se mulţumeşte cu rolul mai modest, dar universal recunoscut, de aromatizant, pe care şi l-a asumat încă de pe vremea vechilor greci şi romani, care condimentau cu frunzele sale supele, salatele şi o mare varietate de preparate din peşte, carne de pasăre, ouă, legume. Parfumul lor suav aminteşte unora de anison, altora de pătrunjel, combinat cu tarhon, alţii afirmând că aduce cu menta. De fapt, aromatizatul asmatui îşi are propria sa aromă, uşor mentolată, răcoritoare şi dulce-picantă, penetrantă şi împrospătătoare.

În Franţa, ţară vestită şi pentru măiestria în arta culinară, asmatui este cea mai cunoscută şi mai răspândită dintre plantele aromatice. În general nu se foloseşte singură, dar gustul său fin, inconfundabil, este acompaniamentul aproape nelipsit al unui mare număr de feluri de mâncare, sosuri, creme, umpluturi.

El constituie baza unui amestec, cu componenţă variabilă – pe lîngă asmatui (fin şi delicat), busuiocul (specific bucătăriei provensale), ceapa de tuns, tarhonul (cu gust delicios când este folosit cu măsură, altfel dă un gust amar preparatelor), mărarul (şi el specific bucătăriei provensale), pătrunjelul — decorativ, uşor de folosit şi sursă importantă de vitamina C. La acestea se mai adaugă rosmarinul (pentru carnea de iepure), cimbrişorul de cîmp (tot pentru iepure, dar utilizat cu prudenţă) si, în fine, facultativ, melisa (foarte neglijată în ultima vreme) – desemnat în arta culinară franceză cu numele de „fines herbes” (ierburi fine).

După părerea unui maestru şi educator în ale bunului gust culinar, H. P. Pellaprat, aceste „ierburi” (la care denumirea de „fine” exprimă calitatea şi nu mărimea), sunt poezia în arta culinară, iar felul în care sunt întrebuinţate scoate la iveală gustul şi temperamentul celui sau celei care le utilizează. Una dintre întrebuinţările cele mai frecvente ale acestui amestec este aromatizarea omletelor.

Care este gandul tau?