Antarctica – obsesia gheţurilor veşnice – Interviuri

Vă prezentăm o serie de interviuri vechi cu Bernard de Gerlache, Gheorghe Racoviţă, Hugo Decleir și Krzysztof Birkenmajer, despre Belgica, prima expediție științifică din Antarctica din anul 1897.

Ideea existenţei unui întreg continent dincolo de gheţurile veşnice care se profila ameninţătoare în calea puţinelor nave ce se încumetau să ajungă la asemenea latitudini, obseda în egală măsură pe oamenii de ştiinţă, pe exploratori şi pe aventurieri. Dar accesul părea imposibil… Şi totuşi a fost posibil.

Emil Racovita - Belgica - GerlacheContinentul antarctic a fost descoperit, Polul Sud a fost cucerit şi prima expediţie cu scopuri exclusiv ştiinţifice petrece prima iarnă din istorie în Antarctica. Din expediţia – BELGICA – făcea parte si românul Emil Racoviţă.

Belgica in portul Boulogne

Vasul Belgica in portul Boulogne

De atunci au trecut 117 de ani. Acestui eveniment deschizător de drum în istoria explorărilor antarctice şi de o importanţă extraordinară pentru România, i-a fost dedicat un simpozion comemorativ (în 1997 la data de 5 noiembrie) organizat de Academia Română. Ca invitaţi de onoare, au participat domnii Bernard de Gerlache şi Gheorghe Racoviţă, Hugo Decleir și Krzysztof Birkenmajer. Cu multă amabilitate, am cules pentru dumneavoastră, stimaţi cititori, din interviuri acordate în exclusivitate, fascinanta istorie a explorărilor antarctice.

„Antarctica nu mai poate fi cercetată în afara unei reale colaborări internaţionale”

– Domnule Profesor Hugo Decleir, predaţi cursuri de climatologie şi cartografie la Universitatea flămândă din Bruxelles. De când datează însă interesul Dv. pentru Antarctica?
– Din 1968, când am petrecut prima iarnă în Antarctica (15 luni), la baza Regele Baudouin, în zona Coastei Reginei Maud. O bază pe care o împărţeam cu olandezii, de la care se făceau expeditii la Pol, înfiinţată în 1958 şi care a durat pâna în 1970. Am continuat însă colaborarea folosind avioane pentru fotografii, vapoare din Africa de Sud şi, după câţiva ani am colaborat cu britanicii şi cu americanii, ajungând până la Polul Sud, efectuând studii radar şi măsurând grosimea gheţii (care ajunge la 4,5 km). Importanţa acestor studii este deosebită: sub calota de gheaţă se află un lac cu apă dulce, iar studierea mişcării gheţarilor furnizează informaţii esenţiale asupra deplasării gheţii şi a nivelului oceanului. Există de altfel şi un important proiect european: EPICA – European Project on Ice Coring in Antarctica, cu scopul de a ajunge, prin săpături progresive, la o zona în vârstă de… 500000 de ani, furnizând informaţii esenţiale despre succesiunea glaciaţiunilor, dioxidul de carbon în natură, efectul de seră etc.
– Cum priviţi, prin comparaţie, după o suta de ani, expediţia Belgica?
– De obicei este considerată ca fiind prima care a iernat în Antarctica. Mai important însă este că ea a dovedit că se poate organiza o expediţie cu adevărat ştiinţifică – prima – cu mijloace modeste şi cu o colaborare internaţională. Iar Emil Racoviţă a jucat aici un rol fundamental…
– Ce se poate spune despre viitorul Antarcticii?
– Ea este considerată ca un mare parc natural. Se vor exploata, la un moment dat, resursele sale naturale? Pentru că acolo exista mult petrol… Deocamdată – nu. Dar cine ştie ce se va întâmpla când va creşte peste măsură presiunea economiei mondiale privind hrana şi energia! Aceasta explică de altfel şi interesul chiar şi al ţărilor mici pentru a investi bani – nu se pot gândi să lipsească atunci când se va împărţi ambientul antarctic. Oricum, şi acesta este un mesaj şi pentru oamenii de ştiinţă români: nici o ţară nu-şi mai poate astăzi permite să cerceteze singură Antarctica, în afara unei reale colaborări internaţionale!

„Sper să ma întorc într-o zi în Antarctica, pe urmele lui Racoviţă”

profesorul-Krzysztof-Birkenmajer-expeditia-Belgica-AntarcticaDomnule Acad. Krzystof Birkenmajer, Polonia a avut doi reprezentanţi în expediţia Belgica şi practic nu a încetat niciodată cercetările polare. Ne puteţi împărtăşi din experienţa Dv.?
– Am participat personal la expediţii polare în Spitzbergen, Groenlanda din 1956 şi, din 1977, în Antarctica. Avem o bază aici, în zona în care a activat şi faimoasa expediţie Belgica. Aceasta a fost o expediţie care nu a urmărit nici un scop economic şi a fost un exemplu de colaborare internaţională: 7 norvegieni, 7 belgieni, 2 polonezi, câte un român şi un american… Şeful grupului polonez era Henryk Arctowski, bun prieten cu Racoviţă şi însărcinat cu publicarea celor 12 volume de materiale documentare (din care trei realizate de Racoviţă). După primul război, Arctowski şi prietenul sau Dobrowolski au revenit să lucreze şi să trăiască în Polonia. Ei au influenţat o întreagă generaţie de cercetători şi exploratori care au organizat şase expediţii polare, dar nici una în Antarctica, din cauza costurilor. În 1975 se trimit însă două nave în special pentru pescuit, iar în 1977 există, în fine, banii pentru construirea bazei de care vorbeam, dedicată cu precădere cercetărilor geofizice, dar şi geologice şi biologice. Baza funcţionează şi astăzi, dar trebuie să dovedim în fiecare an că cercetările noastre sunt într-adevăr valoroase. Există un buget al Academiei de Ştiinţe a Poloniei pentru întreţinere, dar trebuie mereu să solicităm grant-uri: gândiţi-vă că o expediţie în Spitzbergen de exemplu, costă de zece ori mai putin decât una în Antarctica!
– Cercetările, deplasările în Antarctica sunt supuse unor reglementări speciale?
– Exista Protocolul de la Madrid, din 1991, care nu permite nici o explorare geologică pentru următorii 50 de ani. Rămâne ca nepoţii noştri să hotărască dacă este un protocol bun, dacă trebuie prelungit sau nu. Poate chiar să-l prelungească pentru o durată nelimitată, astfel încât Continentul antarctic să devină o zonă total protejată, cea mai curată de pe glob, o zonă a cooperării, a păcii, a ştiinţei, deasupra oricărei tentaţii economice. Deschisă poate doar turismului – dar şi acesta supus unor foarte stricte reglementări. Ca om de ştiinţă eu doar sper să mă întorc într-o zi în Antarctica, pe urmele lui Racoviţă…

„Mi-aş dori să existe o bază europeană în Antarctica”

– Domnule Bernard de Gerlache, sunteţi nepotul Comandantului Adrien de Gerlache, cel care a proiectat, organizat şi condus expediţia Belgica acum o sută de ani. Ce ne puteţi spune despre omul şi exploratorul Adrien de Gerlache?
– Din păcate nu mi-am cunoscut niciodată bunicul. Ştiu însă că era un om rezervat, modest, având relatii foarte directe cu toţi cei care îl interesau, fie oameni de ştiinţă, fie artişti (printre care avea foarte mulţi prieteni).
– I-aţi continuat în vreun fel activitatea?
– Am avut ocazia să particip la o expediţie în Antarctica împreună cu americanii, în 1973. Am putut astfel să-mi dau seama ce reprezinta acest continent… după aceea mi-am continuat activitatea de ofiţer de marină în rezervă.
– Aveti proiecte speciale?
– Generaţiile se succed. Am un fiu de 24 de ani, Henri, care se pregăteşte la ora actuală pentru ascensiunea muntelui Wilson, cel mai inalt virf din Antarctica. Este rândul lui acum… O tradiţie? Nimeni din familia noastră nu a fost obligat să participe, dar atunci când prilejul a apărut şi am avut de ales – am spus da!
– Personalitatea lui Racoviţă, ca om de ştiinţă, a avut vreo influenţă asupra Dv. sau a fiului Dv.?
– Nici pe Racoviţă, din păcate, nu l-am cunoscut. Ştiu însă că era un membru special al expediţiei şi un excelent colaborator al bunicului meu. Lucrările sale, ca şi ale tuturor membrilor expediţiei, au fost publicate în Belgia şi sunt astăzi studiate în universităţi. Ele reprezintă un mare punct de referinţă! Personal nu sunt un om de ştiinţă, dar mi-aş dori mult ca într-o zi să existe o baza europeană în Antarctica…

„Orice sacrificiu spre folosul cunoaşterii umane”

Domnule Gheorghe Racoviţă, sunteţi cercetator principal la Institutul de Speologie din Cluj. Continuaţi deci, într-o anumită măsură, preocupările ilustrului Dv. bunic. Ce impact a avut Emil Racovita asupra vieţii Dv.?
– O întrebare foarte dificilă, din cauza decalajului în timp care face ca amănuntele directe să fie foarte vagi. Aveam doar cinci ani în momentul în care l-am văzut pentru ultima oara pe bunicul meu. În rest, răspunsul meu poate să conţină o mare doză de dezamăgire, deşi este un lucru subiectiv. În fapt, dacă este vorba despre ceea ce se primeşte, sau, dacă vreţi, se transmite prin tradiţie de familie, influenţa sa în ceea ce mă priveşte s-a manifestat numai în sensul pasiunii, apropierii faţă de ştiinţele naturii. N-aş fi sincer dacă aş spune că am făcut Facultatea de Ştiinţele Naturii pentru că bunicul meu era biolog! A fost opţiunea mea. Nici faptul că în prezent sunt speolog la Institutul de Speologie nu constituie o consecinţă a acestui impact. Realitatea mai puţin spectaculoasă este că am intrat în Institut drept consecinţă a unui concurs favorabil de împrejurări. Pentru mine însă, personal, bunicul meu constituie un adevarat simbol a ceea ce înseamnă omul. Nu specialistul erudit, ci omul dispus să facă sacrificiu, nu spre folosul lui, ci al societăţii în ansamblu. Fără de care, probabil, şi azi am trăi la nivelul comunei primitive. Omul care a pus totdeauna binele colectiv înaintea intereselor personale. Omul care a avut totdeauna o motivaţie a gesturilor, a faptelor sale. As zice, omul care a gîndit totul în viitor, chiar dacă şi-a trait foarte conştient realitatea prezentului. Care a judecat ce se cuvine să se facă şi ce nu, şi nu doar prin efectele imediate, ci prin efectul în viitor. Un om care din pricina aceasta a avut, de la început până la sfârşit, o viaţă de luptă.
– Numai aşa se poate ajunge la succes! Şi pentru că vorbeaţi de viitor, ce semnificaţie am putea asocia cercetărilor sale pentru viitorul omenirii?
– Cred ca răspunsul trebuie disecat pe două planuri. Mai întâi cel al biospeologiei – segmentul de cunoaştere umană pe care l-a aprofundat şi căruia de fapt i-a dat naştere, definindu-i drept obiectiv major reconstituirea istoriei naturale a domeniului subteran. Apoi, un alt aspect la fel de important este evidenţierea importanţei cercetării experimentale pentru cunoaşterea lumii subpământene. Şi spun aceasta pentru că bunicul meu a insistat în mod deosebit asupra acestui gen de cercetare într-o vreme când ea practic nu exista. De altfel, dacă pe drept cuvint este considerat creatorul biospeologiei, acest lucru se datorează intuiţiei sale. Şi-a dat seama de la bun început că studiul vieţuitoarelor care populează peşterile, adaptate la un mediu de viaţă extrem de particular, prezintă un interes cu totul deosebit pentru biologie în general, pentru cea teoretică în particular. Cunoaşterea adaptării înseamnă un prim pas spre descifrarea complexelor mecanisme ale evoluţiei lumii vii. Un al doilea plan îl reprezintă semnalul de alarmă pe care l-a tras încă de la sfârşitul deceniului trei privind ceea ce azi se numeşte criza ecologică mondială globală. A fost printre cei dintâi care au stabilit reperele economice reale răspunzătoare de această criză. Profesorul Emil Racoviţă face parte dintre cei care s-au străduit să evite ceea ce se putea evita în momentul în care se putea evita. Din păcate, practic fără succes. Nu cred că exagerez făcând această afirmaţie. Recitindu-i azi scrierile avem surpriza şocantă de a constata actualitatea categorică a acestei opinii. Participarea la expediţia Belgica a însemnat pentru Racoviţă episodul eroic al tinereţii lui. Odată întors din expediţie, el a cunoscut consacrarea internaţională.

Români în aventura antarctică

Prof-Alexandru-Marinescu– Domnule Alexandru Marinescu, sunteti Şef de Secţie la Muzeul de Istorie naturală „Grigore Antipa” şi v-ati dedicat o mare parte din munca Dv. redării către publicul românesc, şi nu numai, a Jurnalului lui Emil Racoviţă. Care a fost de fapt începutul explorărilor antarctice?
– După călătoria istorică a marelui James Cook din 1772-1775, în cursul căreia cele două nave ale sale, „Resolution” şi „Adventure” au traversat pentru prima oară Cercul Polar Sudic, la 17 ianuarie 1773, a devenit clar că obsedantul continent nu se putea afla decât în interiorul acestui cerc. Lucrurile nu au fost însă simple. Marea expediţie antarctică a lui Bellinghausen din 1819-1821 nu şi-a putut îndeplini decât în parte ambiţiosul program ştiinţific, cauza principală fiind lipsa naturaliştilor din personalul expediţiei. Rezultate mai semnificative au fost obţinute de expediţiile lui Charles Wilkes şi James Clarke Ross (1839-1843), iar celebra expediţie a navei „Challenger” a izbutit în februarie 1874 câteva dragaje de mare adâncime în bazinul antarctic. Trebuie spus însă că toate aceste expediţii s-au desfăşurat în scurtul răgaz al verii australe (ianuarie-martie) şi de aceea rezultatele ştiinţifice au fost nu doar puţine, dar şi incomplete.
– Cum a fost începutul românesc?
– Prima expediţie cu adevarat ştiinţifică şi internaţională a fost expediţia Belgica, sub conducerea locotenentului de marină Adrien de Gerlache şi avându-l ca naturalist pe românul Emil Racoviţă. Au fost primii oameni care au petrecut iarna pe Continentul antarctic. Racoviţă s-a achitat de sarcinile sale într-un mod absolut remarcabil. Lui îi datorăm primele colecţii botanice şi zoologice, adunate şi conservate cu rigoare ştiinţifică, din zone aflate dincolo de Cercul Polar antarctic. Pe baza acestor colecţii numeroşi oameni de ştiinţă au descris specii noi şi, timp de o jumătate de veac, au publicat peste 60 de memorii ştiinţifice. Tot marelui savant român i se datorează şi primele date valabile asupra faunei din apele antarctice.
Şi prezenţă românească la Polul Sud a continuat…
– Da. Dacă cercetările făcute la sfârşitul secolului XIX de către Emil Racovita rămân până astăzi contribuţia românească cea mai importantă la cunoaşterea Antarcticii, aceasta nu este nicidecum singulară. În perioada noiembrie 1971 – aprilie 1972, geograful Gheorghe Neamu a participat la cea de a XVII-a expediţie antarctică rusă, făcând cercetari de meteorologie şi colectând eşantioane geologice şi exemplare de faună. Geologii Gheorghe Istrate şi Ioan Teodoru au luat parte la expediţia argentiniană „Vulcantar” care a lucrat în insula Deception (Arhipelagul Shetland de Sud). Mai aproape de zilele noastre, fizicianul Florin Baciu a facut parte dintr-o expediţie australiană care a lucrat lângă Baza Casey (1990-1991). El a facut cercetări asupra radioactivităţii în Antarctica.

Continuând tradiţia stabilită de Emil Racoviţă, cercetătorii români au lucrat în Antarctica. Ei au contribuit astfel, după puterile şi mijloacele care le-au stat la îndemână la cunoaşterea acestei zone care influenţează sensibil întreaga climă a planetei. Chiar dacă România nu are, precum Polonia, de exemplu, propria să bază de cercetare în Antarctica, ea poate participa şi în viitor la efortul international de cunoaştere a îngheţatului continent sudic, devenit o zona a colaborării ştiinţifice.

Articol etichetat cu:, , , , ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.