Transpersare (străpungere) sau transfixiune (penetrare)

Dacă dermografismul este astăzi un fenomen elucidat, ce am putea gândi, de exemplu, despre ceea ce tradiţiile orientale ne spun despre fachirism şi, mai ales, despre acrobaţiile fiziologice pe care le execută. E adevărat, exhibiţiile “fachirilor” se bazează, cel mai adesea, pe iluzii de percepţie sau, din partea celor care le execută, pe o cunoaştere empirică a fizicii şi a anatomiei.

Se înghit săbii, se scuipă foc, se perforează limba sau obrajii, se execută culcări pe o scândură cu cuie. Oricât de spectaculoase ar fi, aceste exhibiţii nu atestă decât o pricepere limitată; actorii de bâlci, care-şi fac din ele o specialitate, speculează aspectul lor extravagant pentru a reţine atenţia unor gură-cască, exploatează ignoranţa publicului în materie de fiziologie, pentru a-l face să creadă pretinsa lor invulnerabilitate.

Astfel, anumite părţi ale corpului slab inervate şi vascularizate (precum obrajii) se lasă străpunse aproape fără durere şi fără niciun pericol… În schimb, alte acrobaţii fiziologice par mai puţin anodine, astfel încât s-a putut crede că ele sunt imposibile, dacă nu sunt trucate, fie că ele sunt reuşite realmente paranormale.

Acesta este şi cazul (ştiut) al “transfixiunilor” lui Mirin Dajo, care, oricât de puţin miraculos ar fi, merită cunoscut, dar, pe de altă parte, nu merită dezinvoltura cu care, în glosarul ce alcătuieşte a doua parte a lucrării sale L’Occultisme (Marabout, 1964), îl tratează Julien Tondriau:

“Transfixiune sau transpersare (citim acolo): Performanţă fachirică, al cărei mare specialist a fost Mirin Dajo, un olandez care a murit la datorie.”

Pe adevăratul său nume A.G. Henskes, acest olandez, născut la Rotterdam în 1912, se interesează mai întâi de limbile străine (va vorbi mai multe curent, ceea ce este un lucru excepţional în Ţările de Jos), şi se înscrie la Academia de Arte Plastice de la Haga, înainte de a exersa profesiunea de desenator-reclamist la Zaandam (Olanda Septentrională).

Tatăl său, care va fi unul dintre primii săi suporteri, este un esperantist fervent; el s-a împrietenit cu nişte vindecători. Pe lângă unul din ei, un magnetizor pe nume Otter – către care îşi vindecă mama bolnavă – eroul nostru capătă certitudinea că este invulnerabil. O terţă persoană, provenită din aceleaşi medii, domnul De Groot, îi administrează “dovada” puţin timp după aceea, producând asupra lui prima penetrare.

Pentru omul-fenomen, aceasta constă în a se lăsa străpuns dintr-o parte în alta de o floretă. Experienţa pare foarte concludentă: tânărul olandez iese nevătămat din această încercare. Încântat de această minune, domnul Henskes-tatăl îi sugerează fiului să devină cunoscut sub pseudonimul de Mirin-Dulo (“fiinţă admirabilă” în esperanto).

Din modestie şi grijă pentru exactitate, tânărul transformă acest supranume în Mirin-Dajo (“lucru admirabil”) tocmai pentru a sublinia că el personal nu are niciun merit în acest fenomen. El admite simplu că este instrumentul ales de puterile supranaturale, care i-au conferit acest dar numai pentru a răspândi pe Pământ un mesaj de pace şi de dragoste.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial: mai mult decât oricare altă naţiune occidentală, Olanda a suferit mult sub cizma nazistă. Tribuna cea mai propice pentru propagarea unui astfel de mesaj fiind Elveţia, ţară “deasupra oricărei bănuieli” războinice, Mirin Dajo se duce acolo, însoţit de De Groot, care va rămâne executantul penetrărilor, şi de Otter, care cantonează în rol de impresar şi de promotor.

Deşi se produce în public, misticul nostru nu se prezintă ca un fachir de musichall. El predică, cu probe, atotputernicia Spiritului, prepotenţa lui asupra materiei; indică auditoriului său calea metafizică, singura, după el, susceptibilă să vindece corpul şi să salveze sufletul. Mesajul este bine primit.

În ciuda acordului între Mirin şi publicul său, autorităţile elveţiene îi interzic în curând reprezentaţiile, motivând pericolul de imitaţie (sau de emulaţie) pe care prestaţia lui Mirin Dajo o poate induce tinerilor spectatori. Dar asta nu are o importanţă prea mare: misticul nostru, sigur pe forţa care îl animă, găseşte mijlocul de a interesa corpul medical în privinţa forţelor sale.

El face demonstraţii la spitalul cantonat din Zurich şi la spitalul Burger din Basel. Medicii, printre care profesorii Brunner şi Massini, sunt constrânşi să constate autenticitatea performanţelor: omul nostru este străpuns dintr-o parte în cealaltă, în toate sensurile, cu tot felul de instrumente ascuţite, şi nu este un trişor… Din aceste experienţe, făcute sub control sever, se păstrează nu numai un film (realizat de Pathe Consortium Cinema), dar şi radiografii: acestea permit să se vadă că instrumentele cu pricina au traversat fără să afecteze stomacul, rinichii, pieptul, ficatul, plămânii, chiar şi inima…

Se numără nu mai puţin de cinci sute de penetrări astfel efectuate! Într-o zi, într-o clinică din Zurich, Mirin Dajo a păstrat în abdomen, timp de vreo douăzeci de minute, floreta pe care i-o înfipsese “coechipierul” său De Groot, şi s-a plimbat, în această postură, printre bolnavi. Altă dată, în timpul unei reprezentaţii în public, i s-a străpuns pieptul cu trei spade, dintre care una prin inimă; pentru a se dovedi caracterul real al acestei triple transfixiuni, s-a introdus apă care a curs până în partea cealaltă, pentru că spadele ieşeau prin spate vreo 20 de centimetri…

Dacă, la începutul fiecărei demonstraţii, eroul nostru suferea (transpira abundent şi i se crispau buzele), chipul său îşi recăpăta încetul cu încetul seninătatea, iar rănile sale, care de altfel se cicatrizau foarte repede, nu sângerau. De subliniat şi absenţa oricărei urme de sânge pe instrumentele care serveau la penetrare.

În ciuda unor exerciţii atât de periculoase, Mirin Dajo se bucura de o sănătate excelentă. Crezându-se invulnerabil, el a vrut să meargă mai departe în vitejiile sale şi de aceea, la 13 mai 1948, a început o nouă serie de experienţe, înghiţind un ac lung de 35 de centimetri. Contrar previziunilor sale, acul nu a “trecut”, s-au declanşat violente dureri stomacale; s-a impus o intervenţie chirurgicală.

Operat de profesorul Brunner la Zurich, Mirin Dajo s-a refăcut repede după acest incident supărător. Dar, câteva zile mai târziu, după ce s-a întors acasă, şi-a pierdut brusc cunoştinţa şi a murit. Profesorul Brunner şi-a pus multe întrebări în legătură cu această moarte inopinată. Printre care: trebuia făcut răspunzător de ea scalpelul său, mânuit, totuşi, de un maestru? Răspunsul este nu.

Organismul lui Mirin Dajo rezistase la explorările unui amator şi în condiţii care sfidau permanent ABC-ul artei chirurgicale şi al igienei. În această privinţă, concluzia autopsiei este formală:

“Moarte consecutivă, notează medicul legist, unei infecţii generale care nu se poate imputa operaţiei.”

Pentru oricine altcineva decât Mirin Dajo, această cauză de deces ar fi fost banală… Pe atunci, penicilina era încă puţin folosită în Europa, şi nu rareori un bolnav sucomba în acest fel, în ciuda tuturor precauţiilor de asepsie luate de chirurgi în timpul operaţiei.

În cazul eroului nostru un lucru surprinde, totuşi: lamele folosite de De Groot nu erau niciodată dezinfectate în prealabil… Să fie oare eşecul noii experienţe (înghiţirea acului) cauza prăbuşirii lui Mirin Dajo? Să fie oare îndoiala asupra invulnerabilităţii sale?

Totul s-a petrecut ca şi cum, până atunci, încrederea deplină în protecţia divină ar fi putut, prin autosugestibilitate, să menţină foarte ridicată apărarea imunitară a organismului său împotriva agresiunii microbilor. Dar, chiar şi credinţa cea mai vie nu oferă, totuşi, o rezistenţă absolută; misticul nostru se înşela asupra calităţii demonstraţiei sale.

Indiferent ce ar fi crezut el, să scapi teafăr din numeroase transfixiuni nu este nici miraculos, nici paranormal… Pătrunzând în corp foarte încet, lin, lama ascuţită şi netedă a unei florete găseşte ea însăşi drumul printre ţesuturi, fără să provoace leziuni grave; arterele şi nervii, care opun o anumită rezistenţă, se dau la o parte pentru a face loc vârfului metalic; cei mai mulţi microbi – majoritatea bacterii saprofite – care s-ar putea afla pe instrument înaintea pătrunderii lui în viscere rămân în piele şi în hipodermă, iar cei câţiva germeni care rămân ,,mor, declară Dr. L. Rivet, într-un articol din La Presse medicale, sub acţiunea virulicidă a umorilor”.

Pentru a stabili că este vorba, într-adevăr, de un fenomen pur fiziologic, profesorul Bessemans, de la Facultatea de Medicină din Gand, a întreprins, în lunile care au urmat morţii lui Mirin Dajo, diverse experienţe, în acest scop, Bessemans a strâns o întreagă colecţie de tije metalice ascuţite bine. A înfipt, încet, asemenea instrumente neaseptice în toracele şi în abdomenul diferitelor animale şi le-a scos cu aceeaşi prudenţă.

Deşi radiologia a arătat că au fost traversate organele vitale, animalele nu păreau că suferă. Transfixiunile nu erau dureroase decât la intrarea şi la ieşirea tijelor ascuţite. La Zurich, chirurgul care l-a operat pe Mirin Dajo, profesorul Brunner, a reluat cu succes aceleaşi experienţe. Autentice, netrucate, străpungerile lui Mirin Dajo nu se fondau mai puţin pe o aptitudine naturală a organismului de a suporta, fără vătămări, un anumit gen de agresiuni.

Puteau fi considerate paranormale, chiar supranaturale, atâta vreme cât nu se ştia natura lor. Pentru acelaşi motiv, alte acrobaţii fiziologice par puţin credibile, şi totuşi, ele se bazează şi pe capacităţile latente ale fiecăruia dintre noi, capacităţi necunoscute şi inutilizate. Bunăoară, modificările funcţionale care afectează întregul organism sau o parte a lui, induse prin hipnoză şi yoga.

Sunt 2 de ganduri pentru "Transpersare (străpungere) sau transfixiune (penetrare)"

  1. Bogdan Cristescu Ana-
  2. Bogdan Cristescu Maria

Care este gandul tau?