Astfel, 1 are ca valoare secretă 1+2+3+4=10. Este Tetraktys-ul sfânt al lui Pitagora, “această ştiinţă a ciclurilor şi a vibraţiilor care compun lumea”. Şi Raymond Abellio adaugă:
“Când genetica numerelor va fi destul de sigură de tehnicile sale, anumite transliteraţii vor permite, de la o limbă la alta, prin aplicarea de valori numerale universale, să se recunoască identitatea divinităţilor şi a cuvintelor-cheie şi să se urmărească pe traseu mişcarea însăşi şi avatarurile civilizaţiilor.”
De altfel, în momentul apariţiei lucrării La Bible document chiffre (1950), adică înainte de a se pune în relaţie numerele magice nucleare cu kabala şi codul genetic cu yi-king, Abellio scria:
“Nu există măcar o singură problemă pusă […] de ştiinţa numerală care să nu evoce, într-un mod mai mult sau mai puţin precis, probleme de aceeaşi natură, puse de cele mai înalte şi mai recente teorii matematice, mai ales cele care sunt în curs de elaborare şi care să nu facă să presimţim posibilitatea unei viitoare şi prodigioase sinteze între ştiinţele esoterice şi cunoaşterea secretă.
O ştiinţă a Verbului e posibilă numai în măsura în care numărul este arhetipul materiei şi al gândirii. În uitimă instanţă, ştiinţa numărului apare şi drept cifră a puterii creatoare a Verbului.”
Dorinţa de măsură este, de altfel, profundă. Sacralizată, natura ne oferă un model de ritm, o paradigmă propice reflectării intervalului în durată. Aceeaşi este situaţia şi pentru obiectele culturale. În Sacru şi profan, Mircea Eliade citează două exemple luate din civilizaţii îndepărtate una de cealaltă: el pune în relaţie anumite “temple hinduse – în care numărul de cărămizi de diferite feluri simbolizează numărul zilelor şi cel al nopţilor— şi Templul din Ierusalim, unde măsura este, de asemenea, cosmică şi fondată pe corespondenţe zodiacale”.
Aici se exprimă crezurile care ritmează întregul ansamblu al spaţiului şi durata. Şi ar fi uşor să se extragă numărul 3 şi multiplii săi:
“După cele trei veghi care împart noaptea lui Homer, spune Michel Mirabail, triada capitolină (Jupiter, Marte, Quirinus), numărul muzelor (trei la pătrat), cele trei fiice ale lui Allah, cele trei Marii, Cristos între doi tâlhari, Hermes Trismegistul, horaţii şi curiaţii […], triunghiul oedipian […], raţionamentul dialectic, în care sinteza este fiica tezei şi a antitezei, Sfânta Treime.”
Şi noi am adăuga cei trei crai-magi, cele trei Erinii, cele trei Gorgone, cele trei Graţii etc. Apoi, 7, care este cifra creaţiei şi a săptămânii, a minuniior lumii antice, a colinelor Romei, a păcatelor capitale, a culorilor curcubeului… Profund marcaţi de doctrinele esoterice ale Orientului, Pitagora, apoi Platon (Timaios) şi Aristotel (Fizica, IV), făcând din interpretarea numerelor cel mai înalt grad de cunoaştere, întemeiază pe această interpretare armonia Universului, aceea a macrocosmosului şi a microcosmosului.
Armonia numerelor e însoţită de aceea universală a formelor, de unde ideea de frumuseţe absolută pe care o leagă de numărul de aur şi de derivatele sale artiştii, arhitecţii, teoreticienii artei. Numărul de aur îmbracă semnificaţii al căror ecou îl regăsim în vocabularul renascentiştilor: proporţie divină, secţiune divină, secţiune de aur.
Din Antichitate, secţiunea de aur a apărut ca modalitatea cea mai logică de a împărţi asimetric o dreaptă numai după principiile economiei şi ale armoniei. Euclid îi dă definiţia în Cartea a şasea:
“Spunem că o dreaptă este tăiată în extremă şi medie proporţie când dreapta întreagă este pentru cel mai mare segment aşa cum cel mai mare este pentru cel mai mic.”
După Lucian, pentagramul, simbolul numărului de aur, ar fi fost semnul de raliere la pitagoreici. Astfel, de la originea sa, numărul de aur ar îmbrăca un caracter mistic, estetic, esoteric prin excelenţă. Proporţia care se raportează la el, înrudită cu Dumnezeu, este divină: ca şi el, ea nu poate fi definită de o manieră sigură, fiindcă este iraţională; ca şi el, ea este mereu prezentă în mod invizibil; ca şi el, ea este unică, invariabilă.
Pacioli citează Timaios şi insistă asupra necesităţii acestei proporţii sfinte care uneşte cele cinci corpuri platoniciene. Leonardo da Vinci le va reprezenta pe planşele lucrării. Pictura se vrea în acest caz o satisfacţie a spiritului, dublată de o mulţumire a ochiului, “cosa mentale”, după expresia lui Leonardo, care precum toţi oamenii instruiţi ai epocii sale, se ataşează de geometrie.
De aceea el îşi sfătuieşte cititorii: “Nu citi principiile mele dacă nu eşti matematician.” În cursul uneia dintre călătoriile sale la Veneţia, la începutul secolului al XVI-lea, Albert Durer s-a dus la Bologna, unde locuia Pacioli, pentru a se iniţia “în arcanele unei perspective secrete”. Dar, dacă cunoaştem puţin ce raporturi există între folosirea proporţiei de aur şi speculaţiile asupra proporţiilor corpului omenesc, constatăm că ele “sunt legate de problema raporturilor proporţionale ale corpului plecând de la elemente atomice esenţiale” (Michei Laclotte).
Şi aici, prin intermediul secţiunii de aur, regăsim izomorfismul între macrocosmos şi microcosmos. “Apoi cade din nou noaptea peste purtătorii de torţe”, afirmă scriitorul Ghyka, care a studiat numărul de aur în secolul XX. Dar această uitare este numai aparentă. Ea s-ar datora progreselor ştiinţelor exacte.
Euclid face, de altfel, obiectul a numeroase ediţii franceze, de care a beneficiat poate Nicolas Poussin. Teoreticienii secolului al XIX-lea redescoperă interesul extramatematic al secţiunii de aur. Ei consideră aceasta drept legea fundamentală, care impregnează natura şi artele, şi se alătură curentelor scientiste, mistice şi teozofice ale simbolismului din cea de a doua jumătate a secolului, care-i vor influenţa adesea pe artişti.
Astfel Seurat, care se va forma într-un climat scientist, va crea o operă în care originea oricărei senzaţii de armonie este datorată numerelor. “Arta este armonia. Armonia este analogia contrariilor, analogia asemănărilor” (Scrisoare către Maurice Baubourg, 1890).
La originea acestor cuvinte sunt teoreticienii Renaşterii — Ficino, Pacioli, Palladio. În pânzele lui Seurat, personajele vor fi plasate, în general, pe secţiunea de aur, şi aceştia sunt termenii în care Lhote va analiza Parada. Către aceeaşi epocă, influenţa lui Moreau se extinde nu numai asupra Nabiştilor, dar şi asupra grupului esoteric Rosa-Crucis, al căror şef, Peladan, traduce Tratatul de pictură al lui Leonard, carte care-l va influenţa pe Jacques Viilon.
În 1890, lucrarea lui Schure, Grands Inities, cunoaşte un succes considerabil. Doctrina lui Pitagora şi, în special, ştiinţa numerelor sacre sunt expuse aici într-o sută de pagini. O estetică religioasă, cu tendinţă pitagoreeană, bazându-se pe matematică, număr, geometrie, vede lumina zilei la abaţia benedictină din Beuron, cu părintele Didier Lenz.
Mulţi pictori se entuziasmează pentru estetica respectivă, care le permite să atingă “o artă mai mare, mai severă şi sacră” (Serusier). Ei fac compoziţii, figuri goale cu rigla, echerul şi compasul, de proporţii reglate după numărul de aur. Până şi cubiştii îşi situează opera sub semnul “sfintelor măsuri”, cu grupul din Puteaux (fraţii Duchamp, Gleizes, Metzinger, Leger, Picabla, La Fresnaye).
“Ideea că o pictură trebuie proporţionată înainte de a fi pictată s-a ancorat în noi”, mărturiseşte Viilon, în timp ce Andre Lhote, prin învăţătura sa şi prin cărţile sale, contribuie la cunoaşterea legilor cărora “trebuie să se supună opera de artă pentru a scăpa de indecenţa sentimentală.” Lucrarea lui Severini, Du cubisme au classicisme, apărută în 1921, are un subtitlu revelator: Esthitique du compas et du nombre.
“Or, spune Le Corbusier, omul porneşte de la funcţiunea în corpul său, în dimensiunea membrelor sale.”
Ilustrul arhitect integrează secţiunea de aur în nu mai puţin faimosul lui Modulor. În vifa sa din Garches, se foloseşte de diagonală ca element de proporţie. Astăzi, există artişti care folosesc un ordinator pentru a defini raporturile dintre forme.
<< Partea 1 >>
Lasă un răspuns