Antagonismul interior

Se întâmplă să trăim simultan două sentimente contradictorii sau să experimentăm două atitudini diametral opuse vizând obiecte, persoane, situaţii. Oricât este de paradoxal, aceasta este natura fiinţei umane, clădită parcă pe conflictul dintre doi poli opuşi, dintre Yin şi Yang, dacă vreţi.

Această caracteristică fundamentală a individului nu putea să se sustragă cercetării psihologice. E. Bleuler are meritul de a fi introdus, în 1910, termenul de ambivalenţă pentru a numi această însuşire umană. El avea experienţa studierii bolnavilor ce sufereau de schizofrenie, în cazul cărora ambivalenţa se manifestă extrem de clar. De fapt, traducerea literală a cuvântului ce denumeşte boala este minte divizată. Ca o paranteză, trebuie remarcat că nu este vorba de o personalitate divizată, adică bolnavul nu se comportă ca şi cum ar avea personalităţi multiple ce se manifestă în diferite situaţii, „minte” nefiind, în acest caz, sinonim cu „personalitate”.

Regăsim ambivalenţa (uneori denumită bipolaritate) şi în scrierile lui Sigmund Freud. Acesta i-a recunoscut importanţa, identificându-i prezenţa în diferite etape şi momente ale derulării vieţii psihice. Pornind de la ambivalenţă, a încercat să explice conflictele intrapsihice. El a arătat că existenţa tendintelor opuse în cazul aceluiaşi obiect poate induce formarea anumitor conflicte, care generează la rândul lor atitudini şi acţiuni contradictorii.

Un exemplu care apare în cazul multor persoane (fără ca acestea să sufere de vreo boală psihică): subiectul visează că unul dintre apropiaţii lui este în pericol de moarte sau chiar a murit. Dat fiind faptul, că individul din vis este prietenul lui, îşi explică cu greu ipostaza în care i-a apărut în vis – nu dorim de obicei moartea apropiaţilor. Ambivalenţa îşi spune cuvântul: pe lângă iubirea faţă de respectiva persoană trăim în egală măsură sentimente de ură. Deoarece acestea nu sunt moral acceptabile, ele apar „deghizate” sub formă de vise. Oricum aceasta nu e singura formă de răbufnire a urii, însă este cel mai uşor identificabilă. Opoziţia dintre iubire şi ură, este probabil cea care afectează în cea mai mare măsură fiinţa umană. Un alt exemplu îl constituie fazele incipiente ale unei idile, când emoţiile (căci încă nu se poate vorbi despre sentimente) sunt extrem de labile şi suntem pur şi simplu aruncaţi, cu o uşoară exagerare, de la agonie la extaz şi înapoi.

Explicarea existenţei intrinseci a ambivalenţei poate fi dată ţinând cont de opoziţia dintre impulsiile vieţii şi impulsiile morţii, însă nu există date despre mecanismul neuronal, sinaptic, al acestui comportament contradictoriu. Totuşi, înainte de a-l vedea neapărat ca pe o caracteristică negativă, ar trebui să luăm în considerare posibila funcţie reglatoare pe care ar putea-o îndeplini (ce ar însemna să avem doar sentimente de iubire faţă de o anumită persoană? Probabil că ne-ar fi imposibil să o mai vedem ca pe o fiintă normală, apărându-ne ca o zeitate).

Problema rămâne deschisă. Vă puteti exprima şi dumneavoastră opiniile …

Etichete:,
  1. Bogdan Cristescu Cristina

Care este gandul tau?