Despre zodiac şi simbolurile sale

Cuvântul, care vine din grecescul zoon, “fiinţă vie”, desemnează “zona sferei cereşti care se întinde pe 8,5° de o parte şi de alta a eclipticului şi în care se văd deplasându-se Soarele, Luna şi planetele principale ale sistemului solar, mai puţin Pluton” (Petit Larousse). Semnele zodiacului capătă o asemenea importanţă în mintea anticilor, precum şi a modernilor încât multe texte clasice riscă să rămână obscure dacă le ignorăm pregnanţa.

Astfel, când Racine pune în gura Ifigeniei, în tragedia eponimă (actul V, scena III), următoarele cuvinte pentru a-şi deplânge soarta tristă în faţa mamei sale: “Ah, Doamnă/ Sub ce stea crudă aţi adus pe lume/ Nefericitul rod al unei tandre iubiri…”, am putea să luăm aceasta drept un simplu ornament retoric, şi nimic mai mult, sau drept o manifestare a grijii poetului de a fi fidel modelelor sale (Eschil, Sofocle, printre alţii).

Or, în secolul al XVII-lea, lumea credea pur şi simplu în influenţa astrelor asupra destinului fiinţelor umane, şi aceasta cât se poate de oficial, fiindcă regii înşişi se înconjurau de ghicitori şi de astrologi… Cu toată reticenţa ei (nimeni nu poate să cunoască adevărul în afară de Dumnezeu), Biserica însăşi admitea, de la Toma d’Aquino încoace, această influenţă. Pe plan simbolic, nu este lipsit de interes să constatăm sensul dublu al cuvântului: simbol el însuşi, zodiacul este suma altor simboluri, în număr de douăsprezece, care reprezintă, în mod concret, timpul şi devenirea lui.

Şi acest număr, fiind produsul lui trei ori patru, este cel al unui ciclu: cele trei faze ale lunii înmulţite cu cele patru anotimpuri. Se ştie că, pe de altă parte, reprezentarea ciclică este rezervată lunii şi că ea cunoaşte o bogată transpoziţie la lumea animală: astfel, vedem figurând printre simbolurile zodiacului, alături de un bărbat (Vărsătorul), de o tânără femeie (Fecioara) şi de un copil, de altfel dedublat (Gemenii), opt animale dispuse în jurul unui punct median, al şaptelea semn (şapte fiind suma lui trei şi patru), Balanţa.

Deşi trebuie să semnalăm că talerele balanţei sunt frecvent interpretate drept cele două constelaţii Ursa Mare şi Ursa Mică. Este metamorfoza lui Callisto în ursoaică, aşa cum o descrie Ovidiu în Metamorfoze. Hera (Artemis în alte variante ale mitului), geloasă pe Callisto, nimfa pădurilor sedusă de Zeus, o transformă în ursoaică, iar Zeus, ca s-o scutească de o viaţă în continuă rătăcire, o preschimbă în constelaţie.

În cer, Callisto îşi conduce “destinele într-o odihnă din care ele nu se pot opri” (Bachelard), iar Hugo, exploatând posibilităţile metaforei animale, o evocă pe “Ursa Mare rătăcind prin pădurea de astre”. În concordanţă cu mitologia, el descrie în acelaşi poem enorma maşinărie a celor douăsprezece semne: “Mult dincolo de haos — scrie el în Satirul — ruină prea ciudată,/ Cu cuşti douăsprezece se-nvârte marea roată,/ Căci zodiacul are în jurul axei sale/ Duzină grea de spectre, înlănţuite-n zale;/ Deschidere de puţuri în nesfârşirea largă;/ Cerc unde-i Capricornul, iar Câinele aleargă;/ Orbită care-mbină azurul plin de nori,/ Lei constelaţi şi-albaştri, cereşti săgetători.”

Hugo merge chiar până la a aminti condiţiile de apariţie a zodiacului: “Făpturile superbe, conduse de Ursită,/ Erau smolite – mamă li-e Noaptea cea cumplită;/ Cum se ivise, ziua le-a înfruntat în luptă;/ Învinse-n bătălie, tresare Umbra suptă;/ De-Apolo cu tăria săgeţilor dintâi,/ Străpunşi, toţi monştri-oriunde, din creştet la călcâi,/ În amintirea acelui trist, luminos dezastru,/ Au astăzi rana fără de leac a unui astru.” (Victor Hugo, Legenda secolelor, trad. Ionel Marinescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pp. 215, 216 – n.t.)

Acest cerc oribil era resimţit ca atare de antici. Să ne amintim că Phaethon, în nebuneasca lui alergare cu carul Soarelui, începe să se teamă că se atinge de cele “douăsprezece spectre”. Chiar această groază îi grăbeşte căderea…

Zodiacul a fost iniţial lunar, cum atestă vechile denumiri arabe (“centura lui Ishtar”) şi babiloniene (“casele Lunii”). Dar, mai târziu, planetele, fiind identificate cu zei mai rafinaţi, îi inspiră în mod diferit pe poeţi: Soarele este, pentru toţi, cel care domină (el este o planetă în viziunea astrologiei). Ne putem imagina în ce grad poate o simbolistică atât de bogată să alimenteze intuiţia mantică, chiar dacă astrologia este o practică divinatorie, care se sprijină esenţialmente pe calcule.

Articol etichetat cu:, ,

Care este gandul tau?