În zilele noastre, vrăjitoria este o sursă continuă de conservare a unor ritualuri și concepte prin care spiritul uman primește ghidaje sau ajutoare. Vrăjitoria se practică și se folosește în diverse scopuri. Ea este prin esență un stil de viață ce include natura întru totul. Te invit într-o mică călătorie prin istoria vrăjitoriei.
Vindecătorii “legali” de după Hristos erau cel mult numiți magi. Un amestec între doctori și preoți. Alchimiștilor magi, vrăjitoria li se revela a fi o deviaţie scandaloasă a artei lor. Pentru religiile constituite, vrăjitoria reprezenta o revoltă mai mult sau mai puţin mocnită chiar împotriva lor. Cât despre puterile statului din acele vremi, ele o consideră o contestare a dominaţiei lor asupra maselor.
Exceptând, bineînţeles, societăţile preindustriale sau popoarele fără scriere, la care termenul de vrăjitorie este aplicat adesea fără discernământ. Începând cu secolul al V-lea, invadatorii franci se folosesc de legea salică pentru a reprima vrăjitoria.
CUPRINS ARTICOL
Cum a ajuns vrajitoria să fie pedepsită?
În Spania, codul vizigoţilor pedepseşte cu biciuirea şi cu sclavia “pe vrăjitori şi pe aducătorii de furtună”, precum şi pe evocatorii demonilor. Biserica este mai moderată. Cu ocazia Consiliilor de la Tours (461 – 1163 AD) şi de la Berkhamsted (697 AD), biserica romano-catolică nu face decât să adune în aceeaşi reprobare păgânismul şi vrăjitoria.
În ciuda ameninţărilor pe care le comportă, Les Capitulaires (Ordinele) ale lui Carol cel Mare, finalmente, identifică vrajitoarele şi vrajitorii cu nişte bieţi proşti ai satului. Pedepsele cu adevărat serioase nu vor veni decât o dată cu crearea Inchiziţiei.
Instituită de către papalitate, în 1199, pentru a lupta împotriva ereziei, Inchiziția, alcătuită din tribunale eclesiastice, ia proporţii, mai ales începând cu 1233 (prima bulă papală contra vrăjitoriei, dată de Papa Grigorie al IX-lea), când este încredinţată dominicanilor. Vrăjitoria este atunci identificată cu erezia, definită de dreptul canonic ca o “eroare religioasă menţinută în opoziţie voluntară şi persistentă împotriva adevărului proclamat de Biserică”.
Devin tot mai numeroase bulele pontificale care-i combat pe cei ce fac farmece şi vrăji. Cu toate că s-au ocupat adesea de goeţie, magicienii, alchimiştii şi astrologii, în general bine văzuţi de Curte, par să fi suferit mai puţin de pe urma acestei condamnări lansate, e adevărat, împotriva celor umili.
Nu fără un oarecare temei, Biserica vede în practicile de vrăjitorie o formă (singura posibilă sau aproape, dată fiind aservirea populaţiei sărace şi mai ales a femeilor) de respingere a ortodoxiei. Din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea, Biserica Catolică şi, într-o mai mică măsură, Biserica Reformată, nu vor înceta să urmărească şi să reprime vrăjitoria.
Europa se va acoperi de ruguri. Acordând atâta importanţă puterilor infernale, primele bule pontificale folosesc drept cauţiune şi constituie o autoritate în această vânătoare de vrăjitoare, în care se ilustrează, atât de trist, numeroase tribunale, civile şi religioase. (Civile mai ales, căci, contrar opiniei comune, Inchiziţia este mai puţin severă.)
“Aflăm cu durere, spunea Ioan al XXII-lea în 1326, nelegiuirea mai multor oameni, creştini doar cu numele. Ei tratează cu moartea şi pactizează cu Infernul, fiindcă ei aduc sacrificii demonilor. Ii adoră, fac şi cer să se facă chipuri, un inel, o oglindă, o fiolă sau un alt obiect în care îi vor închide pe demoni prin magie. Ii interoghează, obţin răspunsuri, cer ajutor pentru îndeplinirea dorinţelor lor perverse, se declară sclavi spurcaţi, în scopuri dintre cele mai respingătoare.
Ce durere! Această ciumă ia în lume desfăşurări neaşteptate, ea invadează, din ce în ce mai mult, turma lui Hristos […].”
În 1437, este rândul lui Eugeniu al IV-lea să deplângă vrajitoria
“Printr-un singur cuvânt, printr-o atingere sau un semn, prietenii lui Satana pot să trimită sau să înlăture maleficii cui vor ei, să vindece bolnavi, să provoace furtuni […]. Ei fac chipuri pentru a-i obliga pe demoni să-i asculte, să opereze maleficii invocând diavolii, netemându-se să abuzeze de Eucharistie şi de elemente de botez sau de alte taine sfinte, botează sau cer să fie botezate chipuri de ceară sau altele, întotdeauna cu invocaţii diabolice […].”
Doar cu o jumătate de secol mai târziu, este rândul lui Inocentiu al VIII-lea să tune şi să fulgere împotriva devierilor sentimentului religios
“De curând am aflat, nu fără o mare durere, că, în unele ţinuturi din Germania superioară […], multe persoane de ambele sexe, care uită de mântuirea lor […], se dedau la excese cu demoni incubi şi sucubi; că prin incantaţiile, farmecele şi invocaţiile lor […], produsele turmelor, recoltele […] se sting şi mor; chiar bărbaţi, femei, animale […] sunt atinşi şi torturaţi de boli […]; bărbaţii sunt împiedicaţi să dea sămânţă, femeile să conceapă […].”
Zugrăvind un tablou atât de sumbru asupra a ceea ce se întâmplă în creştinătate, în măsura în care, dacă e să le dai crezare, aproape nimeni nu mai este cruţat, papii nu se mulţumesc doar să tragă semnalul de alarmă. Vrăjitoria se instalează în obiceiuri în aşa măsură încât în ţinutul Labourd, în 1610, un inchizitor pe nume Pierre de Lancre va putea, cu inima uşoară, să trimită la rug mai mult de 500 de vrajitoare.
Fără a mai vorbi de Henry Boguet sau de Nicholas Remy, inchizitori ce pedepsesc cu asprime, care în Bourgogne, care în Lorena. Marele jurist Jean Bodin nu rămâne nici el mai prejos. Trebuie oare să mai spunem că şi însăşi eroina Ioana d’Arc a fost declarată vrajitoare și condamnată la moarte prin ardere pe rug în 1431 în piața Vieux-Marche din Rouen?
Posedările – un alt motiv pentru care vrăjitoria a fost condamnată la moarte
Şi chiar oameni din popor încuviinţează acuzaţiile judecătorilor, cum este cazul în Lorena. În această privinţă, Renaşterea este o epocă terifiantă. Secolul lui Descartes nu va avea de ce să o invidieze. Astfel, izbucnesc:
- în 1609-1611, afacerea cu posedările lui Gaufridi în Aix-en-Provence;
- în 1633-1634, afacerea Loudun cu preotul Urbain Grandier;
- în 1640, posedările lui Louviers…
Dacă la Loudun acuzaţiile de vrăjitorie nu servesc decât ca pretext cardinalului Richelieu pentru a doborî un om, pe Urbain Grandier, care avusese nenorocul de a-i displăcea, celelalte afaceri prezintă o prea accentuată conotaţie erotică pentru a vedea în ele o simplă lucrare a Diavolului.
Toate se referă la femei, pioase sau nu, sexual nesatisfăcute, care mai mult fabulează şi simulează posedarea decât sunt atinse cu adevărat de aceasta. Aşa va fi cazul tinerei Madeleine de Demandolx de la Palud (afacerea Gaufridi), a maicii Ioana a îngerilor (afacerea din Loudun), al lui Madgelaine Bavent şi al călugăriţei Anne de la Nativite (afacerea din Louviers)…
De la edictul promulgat de Ludovic al XIV-lea în 1682, care pune capăt Afacerii otrăvurilor, represiunea împotriva vrăjitorilor şi vrăjitoarelor devine tot mai puţin feroce. În secolul a XVIII-lea, datorită lui Voltaire şi enciclopediştilor, care duc o campanie susţinută împotriva proceselor de vrăjitorie, se semnalează numai câteva execuţii de vrăjitori, în 1856. O dată cu Camales (Hautes-Pyrenees), rugurile se sting definitiv.
Biografie de referință pentru articolul: Vrăjitoria pedepsită cu moartea
- Consiliile de la Tours – Un vechi așezământ unde s-au pus bazele creștinismului;
- Vrăjitoria și Vrăjitoarele – Despre practici și practicanți
- Vânătoarea vrăjitoarelor în Europa și America, Enciclopedia lui William E. Burns, 1959 – Descarcă cartea PDF
- Ioana d’Arc
Dă-i un răspuns lui Laptopuri roz Anulează răspunsul