Viziunea sau comunicarea cu divinul

Referitor la mistici, Jean Lhermitte notează, în Mystiques et faux mystiques (1954), analogia care există între mecanismele psihice ale halucinaţiei şi cele ale iluminaţiei mistice, fie că este vorba de audiţii, de viziuni şi de toate celelalte fenomene, ale căror subiecţi au fost o Tereza d’Avila sau un Ioan al Crucii: senzaţii corporale nemotivate, somatice, olfactive, cenestezice…

Misticul şi delirantul au în comun, spune, în esenţă, Jean Lhermitte, faptul că ei aud şi văd ca printr-o ureche şi un ochi interioare; sunt convinşi că nu ei sunt autorii a ceea ce „percep”; au neclintita convingere că aceste percepţii vin de la un altul şi nu de la ei.

„Şi, pentru mistic, va fi Dumnezeu sau demonul. Să observăm, totuşi, că misticul nu se hotărăşte pentru această interpretare, decât după ce a luptat şi s-a îndoit multă vreme dacă toate aceste fenomene stranii nu ar fi propria sa operă realizată inconştient.”

De aceea, în La Montee du Carmel, Ioan al Crucii are grijă să stabilească o gradaţie între trei feluri de comunicări, după valoarea (sau fiabilitatea) pe care le-o putem acorda pe plan spiritual. El îl pune în gardă pe contemplativ asupra a ceea ce numeşte „cuvinte formale”: să ştii aceste „cuvinte care bat în geamul conştiinţei” (cum spuneau suprarealiştii) şi pe care le identificăm, după Pierre Janet şi mai ales după Clerambault, în termeni de psihiatrie, cu automatismul mental.

Pentru că nu vin întotdeauna de la Dumnezeu, endofazia, monologul interior sau felul de dialog simulat, care se bucură de trecere în meditaţie, sunt mai puţin suspecte în ochii săi.

„Când un spirit intră în el însuşi şi se osteneşte în contemplarea vreunui adevăr, adâncindu-se în el, scrie el, acesta vorbeşte despre el însuşi cu sine însuşi şi răspunde ca şi cum un om ar sta de vorbă cu un alt om.”

În fine, de o calitate superioară, pentru că ele au toate şansele să fie supranaturale, sunt viziunile şi cuvintele intelectuale, asimilabile unor pure intelecţiuni, fiindcă sunt golite de orice element sensibil; prin ele, sufletul comunică în inefabil cu misterul divin, într-un mod clar şi, totodată, secret. În mod paradoxal, aceste intelecţiuni lasă o amintire nepieritoare celui pe care l-au vizitat, şi Tereza d’Avila se miră (Chateau de l’ame VI, cap. IV):

„Cum să-ţi aminteşti de aceste lucruri de vreme ce ele nu conţin nicio imagine care să le reprezinte, iar puterile sufletului nu au înţelegerea lor?”

În Ma vie, ea precizează:

„Mi-a fost reprezentat cum toate lucrurile se văd în Dumnezeu, şi, totuşi, nu pot să asigur că am văzut ceva… Poate nu ştiu să-mi dau bine seama de aceste viziuni care îmi par fără imagini. S-ar putea întâmpla, totuşi, ca pentru unele să fi fost realmente imagine, dar puterile (sufletului) sunt copleşite şi nu pot să reconstituie apoi ceea ce Domnul le-a arătat.”

Clerambault, singurul maestru pe care şi l-a recunoscut Lacan în materie de clinică psihiatrică, califică drept false sau abstracte halucinaţiile (sau viziunile, audiţiile etc. mistice) care nu comportă nicio dată senzorială. Noţiunea de halucinaţie abstractă poate să pară o contradicţie în termeni: ce devine o percepţie fără obiect, căreia i se neagă caracterul de senzaţie?

Iată-ne în faţa unui obiect de gândire de aceeaşi consistenţă ontologică cu faimosul „cuţit fără lamă, căruia îi lipseşte mânerul” al lui Lichtenberg… Fenomenele psihice ale misticismului ascultă de un fel de logică a negaţiei şi a sustragerii, consecutivă logicii demersului care-l conduce pe contemplativ să facă un tot cu Dumnezeul său, chiar cu preţul unei teologii care postulează prezenţa în absenţă.

„Pentru a ajunge la o uniune perfectă cu Dumnezeu, spune Ioan al Crucii, sufletul trebuie să vegheze să nu se ataşeze cu nimic de aceste viziuni imaginare, forme, reprezentări sau cunoştinţe particulare, fiindcă ele nu-i pot folosi de mijloc proporţionat şi apropiat pentru a atinge un asemenea scop; ele ar fi, mai degrabă, un obstacol […].

Iată de ce sufletul trebuie să se detaşeze de ele şi să se străduiască să fugă de ele […]. Astfel, cu cât sufletul se străduieşte să rămână în noapte şi în neant faţă de toate lucrurile exterioare şi interioare care pot să-i fie comunicate, cu atât mai mult el înaintează în credinţă şi, ca urmare, în speranţă şi în caritate.”

Mistica realizată face deci economie de fenomene despre care majoritatea neuropsihiatrilor creştini admit că nu sunt cu nimic deosebite de manifestările patologice observate în clinică. Jean Lhermitte rezumă sentimentul cvasigeneral al confraţilor săi astfel:

„Viziunile, locuţiile, audiţiile […] misticilor nu trebuie, spune el, să fie înţelese ca expresia mecanismelor supranaturale, de neconceput, de altfel, pentru clinician şi psihofiziolog, ci ca lucrare a supranaturalului în sufletul şi în corpul anumitor fiinţe privilegiate.

Totuşi, oricât de mari ar fi misticii, ei sunt făcuţi din acelaşi aluat ca noi […]; mecanismele lor cerebrale nu diferă deloc de ale noastre. Noi nu credem că Dumnezeu se consacră unui miracol perpetuu creând mecanisme noi la anumiţi subiecţi, în vreme ce există în ei […] toate dispozitivele necesare pentru a transmite […] conştiinţei ideile cele mai elevate şi pentru a le produce bucuriile extazului sau ale încântării.”

Dacă, în această perspectivă, apariţiile sunt explicate ca un anumit număr de fenomene care sunt socotite, pe nedrept ,că sfidează legile naturii, rămân o mulţime de manifestări legate de misticism şi de mediumnitate care bulversează datele cele mai bine stabilite ale fiziologiei.

Articol etichetat cu:, , , ,

Ganduri si impresii pentru "Viziunea sau comunicarea cu divinul":

  1. Bogdan Cristescu Ana-
  2. Bogdan Cristescu Liviu

Care este gandul tau?