Vindecătorul filipinez Tony Agpaoa

Dintre toţi “chirurgii psihici” sau “chirurgii cu mâinile goale”, vindecătorul filipinez Tony Agpaoa (născut în 1939) este, cu siguranţă, cel mai celebru. Până în 1975, el accepta bucuros ca medici occidentali, reporteri şi producători de televiziune să-l observe şi să-l filmeze în plină acţiune.

Opera cel mai adesea în holul hotelului în care locuia. Rămânea doar cât să-şi satisfacă clientela şi pleca apoi în alt oraş unde îl aşteptau alţi bolnavi… şi alţi ziarişti, în 1976, epuizat de controale şi considerat un impostor, el a trecut într-o relativă uitare. Folosind mărturii diverse, precum cele ale profesorului Hans Bender, ale doctorilor Egg şi Naegeli-Osjord, ale fizicianului Wener Schiebeler, ale jurnalistului Alfred Stelter şi altora se poate reconstitui una dintre intervenţiile sale, făcute în public.

Să ne imaginăm deci o masă absolut obişnuită: la ea va lucra Tony Agpaoa; tatăl său, care îl ajută, întinde o pătură de lână brună şi acoperă totul cu o aleza de plastic. Nu departe de masă, ferit de lumina crudă a proiectoarelor, Tony se întreţine cu pacienţii. El nu-i examinează. Se mulţumeşte doar să-i interogheze asupra simptomelor bolii de care suferă şi asupra diagnosticului pus de medicul care-i tratează. El nu încearcă s-o facă pe ghicitorul. În engleza lui rudimentară, se informează asupra sănătăţii lor exact cum ar face-o un prieten, fără a căuta să impresioneze prin întinderea cunoştinţelor sale sau profunzimea preştiinţei lui.vindecator Tony Agpaoa

Mesmer proceda în jurul celebrului său “ciubăr” la o impresionantă regie care se învecina uneori cu teatralitatea: era îmbrăcat cu haine de culoare lila şi înconjurat de un decor menit să sensibilizeze publicul. (Cu succes, de altfel, pentru că, fiind un bun terapeut, el conta pe eficacitatea sugestiei, a transferului şi a crizei cathartice mai mult chiar decât pe eficienţa magnetismului animal, în fapte, dacă nu în teorie.)

Nimic din toate acestea la Agpaoa: el este îmbrăcat cu un pantalon strâmt din bumbac şi cu un pulover negru cu mânecile suflecate mult deasupra coatelor; fumează ţigară după ţigară; stinge ţigările în modul cel mai comun cu putinţă într-o scrumieră ieftină. După ce a conversat cu un tânăr australian, apoi cu o japoneză, se întoarce către o americancă care-i spune că a venit din îndepărtata Californie ca să-şi trateze un cancer la sân. Are vreo 30 de ani, e brunetă, aproape drăguţă, şi se află într-o stare fizică pe care machiajul puternic nu o poate ascunde. Medicii sunt categorici: nu are şanse de salvare decât dacă acceptă să i se facă ablaţia sânului stâng. Or, lucru uşor de înţeles, ea refuză orice idee de mutilare.

Tony Agpaoa hotărăşte să înceapă şedinţa de astăzi cu ea: tânăra femeie – să o numim Margaret — se dezbracă în spatele unei draperii şi rămâne cu torsul gol; apoi, cu umerii acoperiţi de un şal lung, se îndreaptă spre masa de operaţie. Se întinde şi îşi descoperă, destul de jenată, partea stângă a pieptului. Pe sânul violent luminat de proiectoare se disting noduli mari, precum oul de porumbel. Agpaoa invită atunci asistenţa să se reculeagă împreună cu el. Improvizează în engleză o scurtă rugăciune prin care îi cere lui Dumnezeu să-l asiste şi să-i permită să reuşească operaţiile din acea zi. După câteva clipe de linişte, face semn echipei că poate să înceapă filmarea. Atmosfera este încordată la maximum, tensiunea ajunge la apogeu. Dacă n-ar fi bâzâitul camerelor, s-ar auzi cum zboară musca. Oare oamenii de faţă nu vor asista la una dintre acele faimoase intervenţii “cu mâinile goale”, fără bisturiu sau scalpel? Dintre toate persoanele prezente, dacă este una care nu pare deloc emoţionată, ei bine, ea e tocmai actorul principal, Tony Agpaoa însuşi. Foarte calm, chirurgul “psi” plimbă mâna sa dreaptă, cu degetele depărtate, deasupra sânului pacientei, dar fără să-l atingă, la fel ca magnetizorii occidentali care nu palpează corpul bolnavilor lor.

De ce Agpaoa face acest gest cu mâna? Pentru ca să găsească locul bolii, să circumscrie întinderea ei, să se asigure de diagnosticul dat de “confraţii” săi din medicina “oficială”, să practice un fel de analgezie locală? Sau de formă? Dar, de aici încolo, totul se petrece foarte repede. Chirurgul psihic ia tamponul de vată pe care i-l întinde tatăl său. Îl înmoaie într-o farfurie plină cu un lichid care, se pare, este apă. Margaret este absolut lucidă; ea este pe deplin conştientă: cu o voce limpede răspunde soţului ei când acesta din urmă o întreabă ce simte. Îi spune că nu suferă, că este într-o stare normală; şi va repeta aceasta tot timpul cât vor dura manipulările chirurgului “psi”.

Acesta tocmai a pus pe stomacul pacientei bucata de vată pe care o ţine cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă masează peretele abdominal şi chiar îl frământă cu o anumită vigoare, până când, sub degetele vindecătorului, apare un lichid roşu. Mâna dreaptă, în parte ascunsă de cea stângă, pare că se afundă adânc în pântecele femeii, chiar deasupra buricului. Deodată, Agpaoa scoate din el o fâşie însângerată care seamănă bine cu vata, pe care o aruncă în coşul adus de tatăl său între timp. După care reîncepe să scotocească în “rana” operatorie ale cărei margini se acoperă de sânge coagulat. Scotoceşte ca şi cum ar căuta ceva anume; s-ar părea că l-a găsit, deoarece mâna dreaptă se opreşte din căutat, apucând parcă acel ceva… Şi iată! Agpaoa are acum în mână o bucăţică de ţesut de mărimea unei prune. El pune obiectul brun-roşu într-o farfurie ca să-l prezinte bolnavei. Cineva se apropie şi filmează. Dar operaţia nu s-a terminat încă. Chirurgul “psi” a menţinut mâna stângă în abdomenul pacientei. Pare să ezite înainte de a o retrage, ca şi cum ar fi vorba de o manevră foarte delicată. Strecoară printre dinţi cuvinte neînţelese. Apoi,ajutându-se de mâna dreaptă care ţine lipite marginile “rănii” operatorii, el îşi eliberează cu multă prudenţă mâna stângă. Imediat, Moise, tatăl său, şterge pântecele pacientei cu tampoane de vată umedă, ca să facă să dispară sângele coagulat. Cei din jur sunt stupefiaţi: abdomenul pacientei este neted şi curat ca înainte, fără nici cea mai mică urmă de incizie. Tony Agpaoa ia mâna femeii pentru a o ajuta să se ridice. “V-am scos o metastază, spune el sigur de sine. De acum nu mai sunteţi în pericol. Nodulii vor dispărea de la sine în câteva săptămâni. În caz contrar, veniţi din nou la mine.”

Unul dintre ziariştii prezenţi îl întreabă unde a studiat medicina şi ce diplome are. “Nu am nici o formaţie medicală şi nici o diplomă! — răspunde el prompt. Dacă am dobândit anumite cunoştinţe de anatomie şi de fiziologie, asta o datorez pacienţilor şi medicilor cu care am discutat. Dar cunoştinţele acestea nu mă ajută deloc când operez… Mâinile mele ştiu şi acţionează singure. Mi s-a întâmplat, totuşi, să trebuiască să intru în transă totală. Acum nu mai este necesar. Totul se petrece ca şi cum mâinile mele ar fi deconectate de creier, iar eu le privesc cum acţionează, precum un spectator.”O astfel de declaraţie îi miră pe cei care i-au văzut la lucru pe vindecătorii brazilieni Arigo sau Edivaldo. Aceştia din urmă erau în întregime posedaţi de “ghidul” lor. Într-o asemenea măsură încât, o dată lucrul terminat, ei afirmau că nu-şi mai amintesc nimic.

Partea 2

Articol etichetat cu:,

Ganduri si impresii pentru "Vindecătorul filipinez Tony Agpaoa":

  1. Jorjette C Seriale
  2. Jorjette C Adina

Care este gandul tau?