Vindecările de la Lourdes

Fie că sunt considerate miraculoase sau nu — aceasta este pentru fiecare o chestiune de credinţă şi de Biserică -, vindecările de la Lourdes oferă, într-adevăr, modelul limitelor şi condiţiilor vindecării paranormale, de care parapsinologii ar trebui să se folosească mai des. S-a insistat, pe bună dreptate, asupra prudenţei de care dă dovadă autoritatea eclesiastică înainte de a recunoaşte un miracol.

După cum indică în Yatit encore des miracles a Lourdes? doctorul Alphonse Olivieri, care lucrează la Biroul medical din Lourdes începând din 1949 şi al cărui preşedinte a fost din 1959 până în 1971, şi don Bernard Billet, „din 1947 […] au existat vreo 995 de dosare de vindecare deschise la secretariat, 75 de cazuri reţinute de Biroul medical şi doar 22 de miracole declarate”. Pentru că între constatarea vindecărilor spontane sau cvasiinstantanee şi recunoaşterea a ceea ce ele puteau să aibă miraculos în ochii Bisericii, se interpun numeroase filtre: instanţe de natură instituţională, precum şi imperative de ordin medical şi teologic.

Controlul vindecărilor survenite în timpul unui pelerinaj la Lourdes este, cu adevărat, „o operă colectivă la mai multe eşaloane:

1. al medicilor: medicii curanţi, medicii pelerinajelor, medicii prezenţi la Lourdes;

2.  al Biroului medical din Lourdes;

3. al membrilor Comitetului medical internaţional din Lourdes;

4. al episcopilor din diocezele bolnavilor vindecaţi, asistaţi de o comisie canonică”.

Primul eşalon poate să cuprindă medici necredincioşi sau chiar violent ostili miracolului. Medicii care însoţesc pelerinajele oficiale deţin dosarele întocmite de medicii curanţi pentru fiecare bolnav pe care îl au în grijă. Dar pentru ca aceste dosare să fie valabile, trebuie să corespundă unor criterii în număr de trei:

I. precizarea naturii organice a bolii (vindecările numite „funcţionale” fiind respinse), cu descrierea ei;

II. natura şi data diferitelor tratamente, eficacitatea sau ineficacitatea lor;

III. dosarul să fie adus la zi, să conţină rezultatele examenelor recente.

Dacă există prezumţii de vindecare, Biroul medical, care reuneşte, an de an, vreo douăzeci de membri (de altfel, sunt invitaţi toţi medicii care vor să participe), desemnează un raportor care prezintă cazul confraţilor săi şi care le cere să răspundă la următoarele întrebări:

a. Boala descrisă în dosar corespunde, într-adevăr, cu cea de care bolnavul suferea înainte de pelerinajul său la Lourdes?

b. Boala a stagnat brusc sau manifestă o tendinţă de ameliorare?

c. Este vorba de vindecare? S-a produs fără folosirea medicamentelor?

d.  Există motive să amânăm concluzia?

e. Se poate da o explicaţie medicală acestei vindecări?

f. Ea scapă legilor naturale?

Se examinează bolnavul şi biroul îşi ia tot răgazul – procedura este consemnată în scris – pentru a delibera. Se reexaminează persoana vindecată în anii următori, ori de câte ori este nevoie, fiindcă unele boli, precum scleroza în plăci, sunt subiecte de lungi remisiuni.

Dacă trei sferturi din medicii prezenţi la examenul Biroului medical recunosc că vindecarea e sub raport medical inexplicabilă, doar atunci dosarul este transmis instanţei superioare, Comitetul Medical Internaţional din Lourdes (CMIL), deschis medicilor catolici, specialişti sau nu, de orice naţionalitate; el se reuneşte la Paris, în fiecare primăvară, sub preşedinţia episcopului de Tarbes şi Lourdes; din el face parte obligatoriu preşedintele Biroului medical, a cărui sarcină este de a prezenta dosarul, nu pentru a-l apăra, ci pentru a furniza toate precizările susceptibile de a lămuri problemele.

Deciziile CMIL sunt mult mai severe decât cele ale Biroului medical, dar mai puţin decât cele ale Comisiei canonice constituite de episcopul diocezei de care aparţine fostul bolnav. Căci vindecarea nu răspunde doar unor condiţii de ordin medical, ea nu e doar o minune: ea trebuie să fie „un semn pentru credinţă”, adică un răspuns dezinteresat pe care Dumnezeu, prin intermediul Fecioarei Maria, îl dă unui act de credinţă, şi el dezinteresat, fie că acesta aparţine bolnavului sau numeroşilor credincioşi care merg în fiecare an la Lourdes.

Vindecările mariale pun parapsihologicii, ca şi ştiinţei, un anumit număr de enigme. Astfel, foarte repede, s-a analizat apa de la Lourdes, în speranţa de a descoperi proprietăţi terapeutice, dar a fost în zadar. Trebuie, totuşi, să recunoaştem că bolile a căror vindecare a fost declarată drept miraculoasă de către Biserică, oricât de grave, nu sunt incurabile, contrar unei opinii foarte răspândite…

Într-o listă a afecţiunilor miraculos vindecate, se află adesea tuberculoza, scleroza în plăci, diverse paralizii, orbiri… al căror prognostic, desigur, nu îndeamnă la optimism, dar care nu sunt considerate incurabile decât din cauza imposibilităţii în care suntem de a le vindeca într-un moment istoric dat. Deci minunea nu rezidă atât în faptul incurabilităţii iniţiale, cât în cel al rapidităţii cu care survine vindecarea.

Apoi, trebuie să relativizam noţiunile de maladii numite „funcţionale” şi maladii numite „organice” care sunt opuse într-un mod prea categoric. Afecţiunile funcţionale pot cauza leziuni organice (să ne gândim la ulcere), pe când maladiile organice sunt tributare psihismului (tuberculoză, cancere etc). Dacă, sub impactul tendinţei frecvent manifestate actualmente, am pune pe seama conflictelor nevrotice ansamblul patologiei umane, ar însemna să trecem, de la o extremă la alta şi să neglijăm importanţa unui factor la fel de indubitabil, precum existenţa bacilului Koch în etiologia tuberculozei!

<< Partea 2 >>

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.