Victor Hugo – scriitor francez

HUGO, Victor (1802, Besancon – 1885, Paris), scriitor francez. Oricât de surprinzător ar putea să pară din partea unui om care nu numai că nota zi de zi cele mai mici evenimente ale vieţii sale private (până şi notele de plată ale spălătoresei), dar ale cărui fapte şi gesturi, cele mai obişnuite cuvinte erau notate de unul sau altul din apropiaţii săi, Victor Hugo a păstrat mereu o tăcere absolută în privinţa lucrurilor care îl atingeau poate cel mai tare. Bunăoară, neînţelegerile dintre părinţii săi, totuşi notorii; criza de demenţă furioasă care îl cuprinde pe fratele lui chiar în ziua nunţii sale cu Adele Foucher, pe care Eugene o iubea în taina; şi atâtea alte drame intime, precum legătura soţiei sale cu Sainte-Beuve…

Nici după ce a abandonat practica meselor vorbitoare, el n-a distrus, nici n-a vrut să se distrugă, procesele-verbale. Unii au găsit tot felul de explicaţii pentru tăcerea în care, după 1855, Victor Hugo îşi învăluie experienţele. Mai întâi, acţiuni de ordin public: devenit cântăreţul Progresului, apostolul laicităţii, al Republicii şi al democraţiei, ar fi fost nepotrivit ca poetul să-şi dea girul unor credinţe şi fenomene care frizau obscurantismul. Prietenii politici ai marelui om erau stânjeniţi când li se amintea că acesta din urmă, ca şi Napoleon cel Mic la Tuileries, se abandonase fascinaţiei fiptologiei spiritiste. Hugo era spiritualist în felul său, Spiritist? Nu tocmai… în caodaism, e drept, poetul Contemplaţiilor este venerat de către fideli la fel ca şi Iisus Hristos. Surprinzătoare eroare… Autorul poemului Ce spune Gura de Umbră, fără a fi în total dezacord cu spiritiştii şi nici cu cei care caută să arunce vreo lumină asupra „misterelor” mediumnităţii, întrezăreşte, intuitiv, mai mult decât poate s-o conceptualizeze, insuficienţa explicaţiilor furnizate fie de către spiritiştii dogmatici (ei apar la sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut), fie de oamenii de ştiinţă, precum Crookes…

Faptul că Hugo a rămas în expectativă în privinţa instituţiei spiritiste şi a pretenţiilor obiectiviste ale unor savanţi ieşiţi de-a dreptul din pozitivism nu simplifica lucrurile… Dar cunoaştem una dintre cauzele pentru care, după mai bine de doi ani de practică relativ asiduă, deşi circumspectă, el a decis să pună capăt şedinţelor. Într-adevăr, la sfârşitul lunii octombrie 1855, unul dintre apropiaţii familiei Hugo, care îl urmase pe poet în exil, Jules Allix, a avut brusc un acces de demenţă furioasă în cursul unei şedinţe de „masă vorbitoare” şi a trebuit să fie internat. Desigur, Victor Hugo s-a grăbit să integreze tiptologia problematicii sale proprii, a crezut o clipă că mesajele date de spirite permiteau omenirii să progreseze cu o jumătate de secol cel puţin. Aceasta reiese dintr-o conversaţie cu cei apropiaţi (şi mai ales cu Auguste Vacquerie) pe care o relatează, în noiembrie 1854, Adele II în Jurnal din exil. În plus, fenomenul meselor se acordă prea bine cu acest fel de panspiritualism naturalist pe care îl cultivă poetul ca să vadă în ei ceva patogen. Tot în Jurnal din exil, la data de 27 aprilie, Adele II relatează, în aceşti termeni, „predica” pe care tatăl său o ţine lui Victor II (sau Francois-Victor), care, ca şi Auguste Vacquerie, găseşte rudimentar şi anacronic mijlocul adoptat de spirite pentru comunicarea cu cei vii: „Fenomenul meselor vorbitoare, va declara poetul, nu micşorează secolul al XIX-lea, ci îl măreşte. Fenomenul meselor vorbitoare nu este o piedică pentru libertatea umană şi dă aripi credinţei umane. Aceste spirite ne vorbesc. Tu o negi. De ce să negăm evidenţa? […] De ce să negăm această lume intermediară? De ce să găsim supranatural ceea ce este natural? Pentru mine, supranaturalul nu există: este numai natura. Da, este natural ca spiritele să existe.”

Totuşi, începând din martie sau aprilie 1854, adică în acelaşi timp în care îşi pune speranţe revoluţionare în revelaţia spiritistă (nu se pune oare problema de a da stângii republicane Biblia sa, de a converti la noua spiritualitate aripa înaintată a umanităţii devenite materialiste?), Victor Hugo mărturiseşte celor apropiaţi groaza sa. „Altădată – citim sub pana lui Adele II, care, ca-ntotdeauna, retranscrie fidel cuvintele paterne -, adormeam ca un om liniştit; acum nu mă culc niciodată fără o anumită teroare, mă trezesc noaptea cu frisoane, aud spirite care ciocănesc în camera mea şi acest zgomot (Victor Hugo bate în masă). Acum două luni, înainte ca Doamna albă să-şi deseneze portretul, nu resimţeam această groază, dar acum, mărturisesc, simt oroarea sacră.” În ciuda robustei sale sănătăţi psihice, Victor Hugo trăieşte între 1853 şi 1855 într-o lume secundă: visele premonitorii, ciocăniturile, apariţiile se înmulţesc. Dar poetul nu-şi pierde cumpătul, şi activitatea sa creatoare n-a fost niciodată mai intensă.

De la moartea lui Leopoldine, până la plecarea sa în exil, el a scris, într-adevăr, puţin. Politica a devenit principala sa ocupaţie, şi el socoteşte, fără nicio îndoială, că nu mai are nimic de spus pe plan poetic. Dar exilul provoacă în el condiţiile unei adevărate remanieri psihice – de unde explozia literară care va urma. În această epocă face ultimele retuşuri Pedepselor, lucrează la Sfârşitul lui Satan, redactează Ce spune Gura de Umbră, termină Contemplaţiile; în fine, scrie poemele care îşi vor găsi locul în Legenda secolelor, Cântecele străzilor şi pădurilor, Lira întreagă, Cele Patru Vânturi ale spiritului etc. De altfel, nu ar trebui să credem că umbrele grandioase care se manifestă (mai ales când Charles, cel de-al doilea fiu al poetului, este prezent) îi trezesc mare respect. Este în mare intimitate cu Racine, Ioana d’Arc, Napoleon, Marat, Jean-Jacques Rousseau, Diogene Cinicul, Socrate, Hanibal, Sade, Aristotel, Machiaveili, Mahomed, Shakespeare, Eschil, Alexandru. El discută pas cu pas cu Andre Chenier pentru a-l face să corecteze un vers care i se pare lui, lui Victor Hugo, neinspirat…

În şedinţele sale, Hugo sta într-un colţ al încăperii; dacă pune întrebări oaspeţilor săi de dincolo, el nu se atinge niciodată de masă; i se întâmplă chiar să consemneze, în scris, întrebări şi răspunsuri, dar nu întotdeauna. Dar prezenţa sa ridică nivelul dialogurilor; ca şi aceea a lui Charles, devenit un intermediar indispensabil. De fapt, scrie Francis Lacassin „scriitor el însuşi şi cunoscător intim al operei tatălui său, sensibil la obsesiile şi dorinţele lui”, „fără ştirea lui, bineînţeles, şi sub influenţa unui tată care-l striveşte cu personalitatea sa, inspira masa. […] Charles putea, în plus, să-şi ofere luxul – sau revanşa – de a-l evangheliza în timp ce-i ceda”. Victor Hugo este atât de mult obnubilat de mese, încât nu-şi dă seama de nimic? Dacă se mira, de exemplu, că Shakespeare vorbeşte şi versifică în franceză, masa invocă superioritatea francezei faţă de engleză şi figura ţine…

Ştiind că Victor Hugo este departe de a fi credul, avem de ce să fim surprinşi… De aceea, nu fără vreun motiv, s-a putut vorbi în legătură cu marele poet de parafrenie, tulburare psihică care, după Kraepelin, predispune la megalomanie, halucinaţii şi extaz. Dar „a psihiatriza” producţia hugoliană ar fi un nonsens; căci cu geniul său caracteristic, poetul a fructificat, pur şi simplu, imaginaţia sa şi tendinţele sale către fantastic, pentru a face operă de salubritate publică. El a ştiut întotdeauna să disocieze producţiile sale conştiente de deschiderea spre „altundeva” pe care i-o dădeau mesele. Fără ca totuşi să respingă amploarea vizionară, dimensiunea cosmică pe care aceste dialoguri uimitoare le puteau da creaţiei sale.

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Victor Hugo – scriitor francez":

  1. Jorjette C ramonika

Care este gandul tau?