Teatrul de control – cum controlăm şi ne lăsăm controlaţi

Ceea ce veţi citi în continuare este un citat din “Profeţiile de la Celestine” (aici puteţi downloada) carte scrisă de Redfield James ( cartea o găsiţi dând click pe link-ul de mai sus). Prefer să dau acest citat care este foarte interesant decat să spun ce am înţeles, pentru ca pot să fac asta ca şi comentariu. Daca vei avea rabdare să citesti până la capăt despre felul în care ne controlează ceilalţi sau despre modul în care îi controlăm noi, sigur te vei descoperi in randurile ce urmeaza. Citind, vei observa cum te transpui in propria viata pentru a afla cum te manifesti in conexiunea cu ceilalti.

Teatrul de control – Profetiile de la Celestine

Trebuie să ne punem faţă în faţă cu propriul nostru mod de a-i controla pe alţii.

Aminteşte-ţi, se relevă faptul că omul a avut întotdeauna nevoie de energie şi a căutat să-i controleze pe alţii pentru a o dobândi. Se spune că există şi surse alternative, dar nu putem fi conectaţi permanent la ele, atâta timp cât nu suntem conştienţi de metoda pe care noi, ca indivizi, o utilizăm pentru a-i controla pe alţii. Ori de câte ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă. A scăpa de acest obicei nu e un lucru uşor, pentru că la început o facem întotdeauna inconştient.

Cheia reuşitei este conştientizarea totală şi aceasta se face identificând felul nostru de a-i controla pe ceilalţi, control pe care l-am instituit încă din copilărie, pentru a atrage atenţia, pentru a face energia să vină către noi. Acest lucru l-am repetat toată viaţa. Eu numesc asta teatrul de control inconştient. Spun „teatrul” pentru că este o scenă familiară, ca o scenă de film, pentru care ne scriem scenariul de tineri. Apoi repetăm mereu scena, zilnic, fără a fi conştienţi de asta. Tot ceea ce ştim este că ni se întâmplă mereu aceleaşi lucruri. Şi problema e că tot repetând o singură scenă la nesfârşit, celelalte scene din filmul adevărat al vieţii noastre – marea aventură marcată de coincidenţe – nu se mai pot desfăşura. Noi oprim filmul atunci când repetăm acest mic teatru pentru a-i manipula pe alţii, pentru a le lua energia.

Mi-am dat seama că sunt frustrat. Nu ştiam cum funcţionează un teatrul de control. Vroiam să-i vorbesc lui Sanchez, dar nu puteam… Mă simţeam încă la o oarecare distanţă faţă de el şi nu mă grăbeam să-l las să mă cunoască mai bine.
– Ai înţeles? M-a întrebat.
– Nu ştiu, am spus, tăios. Nu ştiu dacă am şi eu micul meu teatru de control.
M-a privit cu mare căldură şi a chicotit cu zgomot.
– Nu mai spune! Atunci de ce eşti mereu atât de “distant” ?

– Iată un exemplu perfect despre cum lucrează teatrul de control, a continuat el. Ai fost atât de distant, încât n-ai permis nici unei coincidenţe foarte importante să se producă.
Probabil că luasem o poziţie defensivă.
– E în ordine, oricine joacă teatrul, într-un fel sau altul. Acum, cel puţin, poţi înţelege cum funcţionează jocul tău.
– Nu înţeleg! Am spus. De fapt, ce vrei să spui că fac?
– E vorba de felul tău de a controla oamenii şi situaţiile – pentru a forţa energia să se îndrepte spre tine, îţi creezi în minte un teatru în care rolul tău este să te retragi şi să te comporţi misterios şi secretos. Îţi spui că eşti prudent, dar în realitate speri că altul va fi atras în jocul tău şi va încerca să afle ce se petrece cu tine. Atunci când cineva o face, rămâi neclar, forţându-l să lupte, să facă deducţii pentru a-şi da seama de adevăratele tale sentimente. Pe măsură ce ceilalţi îţi cad în plasă şi fac acest lucru, ei îţi acordă toată atenţia lor şi astfel îşi proiectează toată energia asupra ta. Cu cât reuşeşti să îi menţii mai mult timp interesaţi şi adânciţi în misterul tău, cu atât primeşti mai multă energie. Din nefericire, atunci când eşti distant, viaţa ta tinde să evolueze foarte puţin, pentru că repeţi mereu aceeaşi scenă. Dacă te-ai fi deschis către Rolando, filmul vieţii tale ar fi evoluat într-o direcţie nouă şi semnificativă.

Mă simţeam deprimat. Era adevărat. Aveam tendinţa să-mi ascund gândurile adevărate. Am privit pe fereastră, în timp ce ne continuam drumul în sus, printre vârfuri.

– Primul pas în procesul de clarificare, pentru fiecare dintre noi, este conştientizarea deplină a propriului joc.

Nimic nu-şi poate urma cursul până când nu ne privim cu adevărat şi nu descoperim cum manipulăm noi înşine, în căutarea energiei. Acest lucru ţi se întâmplă şi ţie.
– Care e pasul următor? Am întrebat.

Fiecare dintre noi trebuie să se întoarcă în propriul trecut, în viaţa familiei din care a provenit şi să vadă cum s-a format acest obicei. Vom afla astfel cum putem să devenim conştienţi de acest control. Nu uita, cei mai mulţi dintre membrii familiilor noastre joacă propriul lor teatru, încercând să ne extragă energia, încă din copilărie. De aceea, tot de atunci, ne-am creat şi noi propriul rol. Aveam nevoie de o energie pentru a ne recupera energia. Micul nostru teatru apare întotdeauna în relaţie cu membrii familiei. Oricum, odată ce ne dăm seama de mişcarea energiei în propria familie, vom putea trece peste aceste strategii de control şi vom vedea ce anume s-a întâmplat, de fapt.
– Cum adică ce s-a întâmplat de fapt?

– Fiecare trebuie să-şi reinterpreteze experienţa propriei familii din punct de vedere al evoluţiei spirituale, şi să descopere cine este de fapt. Odată făcut acest lucru, teatrul de control dispare şi începe adevărata viaţă.
– De unde încep?
– De la înţelegerea modului în care ţi-ai scris partitura. Povesteşte-mi despre tatăl tău.
– A fost un om bun, vesel, capabil, dar…
Am ezitat, nedorind să fiu nerecunoscător faţă de tatăl meu.
– Dar…? A insistat Sanchez.
– Ei bine, am spus, mereu critica. Din punctul lui de vedere, eu nu făceam niciodată bine ceva.
– Cum anume critica?

Imaginea tatălui meu, tânăr şi în putere, mi-a apărut deodată în faţa ochilor.
– Punea întrebări, apoi găsea hibe în răspunsuri.
– Şi ce se întâmpla cu energia ta?
– Mă simţeam golit, încercând să evit să-i vorbesc.
– Adică ai devenit vag şi distant, încercând să pui lucrurile într-o formă care să-i atragă atenţia, dar să nu-i dea motiv de criticat. El era cel care întreba –” interogatorul” – şi tu te învârteai în jurul lui la distanţă, nu?
– Aşa cred… interogatorul?

– Acesta este un alt fel de teatru. Cei care utilizează acest mod de a suge energia, îşi iau rolul de a pune întrebări şi de a cerceta lumea altor persoane cu scopul de a le găsi defecte. Odată ce le găsesc, încep să critice aspectul respectiv din viaţa victimelor lor. Dacă strategia are succes, cel criticat este târât în joc. Dintr-o dată, devine conştient de sine în preajma interogatorului şi se apucă să dea atenţie lucrurilor pe care acesta le face şi gândeşte, astfel încât să nu facă nici o greşeală pe care acesta să o observe. Atitudinea aceasta îi dă interogatorului energia de care are nevoie. Gândeşte-te cum a fost în prezenţa unei astfel de persoane. Odată prins în capcana lui, n-ai încercat să te comporţi în aşa fel încât să nu fii criticat? Interogatorul te abate de pe drumul tău şi te seacă de energie, pentru că tu te judeci după modul lui de a gândi.

Îmi aminteam exact această senzaţie şi omul care mi-a venit prima oară în minte a fost Jensen.
– Prin urmare tata era un interogator? Am întrebat.
– Aşa se pare.
Pentru un moment, m-am adâncit în gânduri referitoare la jocul mamei mele. Dacă tata era un interogator, atunci mama ce era?

Sanchez m-a întrebat la ce mă gândeam.
– Mă dusesem cu gândul la jocul mamei mele, i-am răspuns. Câte feluri de control există?
– Fiecare manipulează pentru energie, fie agresiv, direct, obligând oamenii să le acorde atenţie, fie pasiv, jucându-se cu simpatia şi curiozitatea celorlalţi, pentru a câştiga atenţia lor. De exemplu dacă te ameninţă cineva verbal sau fizic, atunci eşti constrâns să-i acorzi atenţie şi astfel să-i dai energie, de teamă că ţi s-ar putea întâmpla ceva. Cel care te ameninţă şi te târăşte în cel mai agresiv tip de teatru este numit intimidator. Dacă, pe de altă parte, cineva îţi povesteşte ce lucruri îngrozitoare i se întâmplă, făcându-te poate să te simţi şi tu responsabil pentru asta – pentru că, dacă refuzi să-l ajuţi, acele lucruri îngrozitoare vor continua – acesta caută să exercite controlul la un nivel cât se poate de pasiv- numit bietul-de-mine. Gândeşte-te o secundă: n-ai fost niciodată în preajma cuiva care te face să te simţi vinovat în prezenţa lui, chiar dacă ştii că nu ai nici un motiv?
– Ba da.
– Ei bine, ai intrat în lumea dramatică a lui bietul-de-mine”. Orice va spune sau va face, te va pune pe tine în poziţia de a te apăra de ideea că nu faci destul pentru el. De aceea te simţi vinovat în prezenţa lui.
Am dat din cap.

– Evident că puteam examina teatrul fiecăruia, a continuat, după cum se plasează pe scara de la agresiv la pasiv. Dacă o persoană este de o agresivitate mai subtilă, căutând defecte şi subminând încetul cu încetul lumea ta pentru a-ţi atrage energia, aşa cum era tatăl tău, acea persoană se va încadra în categoria interogatorilor. Mai puţin pasiv decât „bietul-de-mine” va fi distantul. Aşa că ordinea rolurilor este aproximativ următoarea: intimidator, interogator, distant şi bietul-de-mine. Înţelegi?

– Cred că da. Există oare cineva care să se plaseze între aceste tipuri?
– Fiecare dintre noi joacă mai multe roluri în împrejurări diferite, dar există un teatru dominant, pe care avem tendinţa să îl repetăm şi care este acela care a funcţionat mai bine cu membrii familiei în care am copilărit.
Lucrurile mi s-au limpezit dintr-o dată. Mama mea se comporta exact ca şi tata. Am privit spre Sanchez.
– Ştiu ce era mama. Şi ea era interogator.
– Aşadar, ai avut parte de o porţie dublă, a spus Sanchez. Nu mă mai miră faptul că eşti atât de distant. Bine că nu te-au intimidat. Cel puţin nu ţi-a fost niciodată teamă de ameninţări.
– Ce s-ar fi întâmplat atunci?

– Ai fi rămas înţepenit în drama unui bietul-de-mine. Vezi cum stau lucrurile? Dacă eşti copil şi cineva te goleşte de energie ameninţându-te cu bătaia, nu e de ajuns să fii distant. Nu poţi să-l faci să-ţi dea energie fiind alunecos. Lui puţin îi pasă ce se întâmplă în interiorul tău. Este mult prea puternic. Aşa că vei fi nevoit să devii şi mai pasiv şi să încerci abordarea plângăreaţă a lui bietul-de-mine, să faci apel la mila lui, să-l faci să se simtă vinovat de răul pe care ţi-l provoacă. Dacă nu funcţionează, atunci vei îndura, copil fiind, până când vei fi destul de mare ca să explodezi împotriva violenţei şi vei lupta cu agresiune împotriva agresiunii.

A tăcut o clipă.
– Ca fetiţa despre care mi-ai povestit, a continuat, din familia peruană care v-a servit masa.  Un om ajunge la orice extremă se cere, pentru a căpăta energie şi atenţie în propria familie. Şi după asta, respectiva strategie devine modul dominant de a-i controla şi goli de energie pe ceilalţi, teatrul pe care îl va repeta mereu.
– Înţeleg ce este un “intimidator” , am spus. Dar cum se dezvoltă un interogator?
– Ce-ai face tu dacă ai fi copil şi membrii familiei tale ar fi absenţi mai tot timpul, sau ai fi ignorat mereu, pentru că pe toţi îi preocupă propria carieră?
– Nu ştiu.
– Ai fi distant, nu ai atrage atenţia, nu te-ar băga în seamă. Nu ţi-ar veni ideea de a-i diseca şi, în final de a găsi ceva greşit la oamenii aceia distanţi, pentru a le atrage atenţia şi a le capta energia? Asta face un interogator.

– Oamenii distanţi îi creează pe interogatori!
– Şi interogatorii îi produc pe distanţi! Intimidatorii îi creează pe bietul-de-mine, sau, dacă nu, creează un alt intimidator!

– Exact. Aşa se perpetuează teatrul de control. Dar reţine, există tendinţa de a vedea numai jocul altora şi de a crede că noi nu folosim astfel de practici. Fiecare dintre noi trebuie să transceandă această iluzie, pentru a-şi putea continua evoluţia. Aproape toţi avem tendinţa de a ne împotmoli în vreun joc, cel puţin pentru o vreme, şi atunci trebuie să facem un pas înapoi şi să ne privim în oglindă suficient de mult pentru a vedea care este jocul nostru.
Am rămas tăcut o clipă. Într-un sfârşit, l-am privit din nou pe Sanchez şi am întrebat:
– Şi atunci când ne conştientizăm jocul, ce urmează?

Suntem cu adevărat liberi să devenim mai mult decât ceea ce suntem atunci când ne jucăm rolul inconştient. Cum am spus mai înainte, putem găsi un sens mai înalt vieţii noastre, un scop spiritual, pentru care ne-am născut într-un anumit loc. vom începe să aruncăm lumină asupra oamenilor.”

Mi se pare destul de relevant, prezentat intr-un stil destul de simplu.Am citit acest pasaj cu mult timp in urmă şi mi s-au confirmat, însă a trebuit sa treaca vreo câteva luni ca să-mi dau seama care este teatrul meu de control. Pot fi toate în funcţie de situaţie, unul fiind mai pregnant. Prima tendinţă este , bineînţeles de negare sau de nerecunoştere -neidentificare….în timp însă apar răspunsuri….O data ce informatia ajunge in creier, acesta cauta raspunsuri neincetat…si le primeste.

Articol etichetat cu:, , , ,

Ganduri si impresii pentru "Teatrul de control – cum controlăm şi ne lăsăm controlaţi":

  1. Jorjette C Paul
  2. Jorjette C brad patrick
  3. Jorjette C Paul
  4. Jorjette C Paul
  5. Jorjette C brad patrick

Care este gandul tau?