Simbolistică şi mituri despre animale

Fie că datorează totul imaginaţiei popoarelor, fie că îşi are rădăcinile în real, există o faună şi mai neliniştitoare. De exemplu, hiena: „Dacă ea vine să privească un om sau un câine dormind, se întinde cât e de lungă alături de el şi dacă trupul ei depăşeşte trupul celui adormit, ea îl face insensibil şi, pentru ca acesta să nu-i poată face vreun rău sau s-o înfrunte, îi roade mâinile; dar dacă ea are aceeaşi lungime cu cel adormit, fuge repede de lângă el. Când hiena vine furioasă spre voi, feriţi-vă să o întâmpinaţi cu partea dreaptă, fiindcă vă va înspăimânta atât de tare încât nu-i veţi rezista. Dar dacă o înfruntaţi cu partea stângă, o veţi face neputincioasă şi o veţi omorî uşor.” Dacă nimeni, în China, n-a văzut cerbul celest, în schimb minerii l-au auzit cum le cere ajutor ca să iasă de sub pământ, unde trăieşte de obicei… (Epitetul cu care a fost gratificat este o antifrază…) Şantajist, el face îmbietoare făgăduieli de metale preţioase şi de bogăţii neînchipuite. Dar minerii nu se lasă păcăliţi şi îşi fac o datorie din a zidi animalul. De origine talmudică, în ceea ce o priveşte, jidra, folosită de vrăjitoare, are, după doctorul L. Lewysohn, formă omenească. Legată de rădăcinile sale printr-un fel de cordon ombilical, în raza căruia ea poate să se mişte, jidra creşte precum un dovleac. Ea devorează tot ce se găseşte în câmpul ei de acţiune: plante, animale, fiinţe omeneşti… I se vine de hac tăindu-se cu o lovitură de sapă cordonul ombilical.

În ciuda aspectului său inofensiv, afirmă primii colonişti din America, cactusul-ursuleţ, numit şi cactusul teddy-bear sau cholla săritor, nu este mai puţin periculos: el se năpusteşte asupra celui care se apropie prea mult. Cât despre greoaia amfisbena, Lucan o descrie în Farsalia—printre alte reptile (reale sau imaginare) pe care soldaţii lui Cato le-au înfruntat în Africa – ca pe un şarpe cu două capete, câte unul la fiecare extremitate; Pliniu cel Bătrân precizează, „ca şi cum unul nu i-ar fi fost de ajuns pentru a-şi scuipa veninul”. Până şi de cocoş trebuie să te fereşti, căci şi el aparţine forţelor oculte şi ciudăţeniilor naturii. Când împlineşte opt ani, el face un ou din care iese un şarpe mic, iguanul. Este de preferat să arzi degrabă acest ou, căci, în ciuda dimensiunii lui reduse, iguanul se dovedeşte o fiinţă care seamănă moarte în juru-i. Aceasta în Antichitate, căci „începând din Evul Mediu, el este un cocoş cvadruped şi cu pene galbene pe cap, cu aripi mari spinoase şi o coadă de şarpe care se termină cu un cârlig sau cu un alt cap de cocoş” (Jorge Louis Borges). Poate că puterea lui vine chiar de la Diavol.

Numeroase animale au figurat, multă vreme, pe banca infamiei. Au fost procese ale animalelor până în secolul al XVIII-lea. După Jean Vartier, Elveţia a avut (aproape) monopolul lor. „Republica Berna atacă judiciar omizile în 1470.” Li s-a dat un avocat din oficiu! Aceeaşi procedură pentru cărăbuşii din ţinutul Porrentruy, urmăriţi de preoţi, ca şi de mireni. „Guillaume d’Ecublens, episcop de Laussanne de la 1221 la 1229, a surghiunit prin sentinţă tipării, care infestau lacul Leman într-un anume loc al acestuia, de unde ei n-au mai îndrăznit să iasă.” Frumos exemplu de supunere autorităţii episcopale în timpul Revoluţiei franceze a fost judecat chiar şi un papagal, bănuit de lipsă de patriotism! Numeroşi au fost, de altfel, porcii, pisicile, câinii, vacile şi, mai ales, caprele, care au trebuit să îndure cu stăpânii lor adesea chinul rugului, sub acuzaţia de bestialitate, considerată pe atunci cea mai gravă crimă. Tribunalele Bisericii aveau toată competenţa pentru a pronunţa pedepse spirituale, precum anatema, blestemul, excomunicarea, împotriva insectelor, rozătoarelor, omizilor şî micilor nevertebrate de pradă…

Sunt printre animale unele care par a se bucura în mod special de favorurile Diavolului. Este vorba despre: berbec, ţap, broască râioasă, câinele galben, crab, scorpion, iguan – această reptilă căreia i se atribuie puterea de a omorî doar cu privirea – şi răpitoarele, în general, păianjenii… Dacă găinile negre folosesc la evocări şi la magia diabolică, ce să mai spunem de muscă, sub înfăţişarea căreia îi place lui Belzebut să se arate. Arabii fac din struţ instrumentul demonilor, care îi iau forma sau călăresc pe el. Conform bestiarului demonic european, vrăjitorii se transformă uneori în pisici negre. Ei aşteaptă momentul potrivit pentru a intra pe furiş în grajduri şi, cu ajutorul Diavolului, vitele nu mai dau lapte niciodată. Nu-ţi mai rămâne decât să le tai. De aceea gospodarii stau la pândă şi omoară pisicile negre cu o lovitură de furcă. După demonologii şi inchizitorii care scoteau de la victimele lor mărturisirile cu forţa şi le confruntau cu propriile lor fantasme, Necuratul apare sub înfăţişarea animalelor celor mai diverse. „Nu există, spune Le Loyer în Discours et histoires des spectres, visions et apparitions (1605), formă de animal cu patru picioare pe care Diavolul să n-o ia”.

<< Partea 1 >>

Articol etichetat cu:, , , ,

Ganduri si impresii pentru "Simbolistică şi mituri despre animale":

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.