Sfinţi folosiţi în medicina populară

În afară de cei cultivaţi, cine îi cunoştea oare semnificaţia? Dacă la început, Sfântul Maclou (Cloud sau Marcou) nu era decât un sfânt printre atâţia alţii (presupunând că a existat!), specialitatea sa împotriva scrofulelor şi bolilor de piele, în general, i-a fost, după cum arată Marc Bloch în Rois thaumaturges (1924) şi Van Gennep, oarecum impusă de formele populare ale numelui său: „mal au cou” (durere la gât), „mal de clous” (durere de furuncul) etc.

Altfel spus, în vremurile cele mai vechi, poporul creştin nu se temea de calambururi, oricât de puternică i-ar fi fost credinţa în puterea numelor şi a cuvântului, în general. Oricine are frisoane provocate de febră la Daon (Mayenne) o invocă pe Maica Domnului de la Trembley; nimeni nu consideră o glumă proastă faptul că cineva se roagă în Perros-Guirec la Maica Domnului a Luminii, pentru a-şi recăpăta vederea…

Lucru valabil pentru Sfânta Claire la Chaveroche (Limousin), Sfântul Clairin Touraine, Savoia, Normandia, Sfânta Lucie în Corsica sau chiar Sfânta Luce. Mai puţin numeroşi sunt sfinţii care au menirea să vindece surditatea. Se cunosc, totuşi, Sfânta Ouie (Auz), Sfânta Ouine (alias Sfânta Eugenie) de la mănăstirea din Saint-Victeur (Le Mans). Sfântul Aurelian face minuni în bolile de urechi. Asta pentru că i s-a schimbat numele în Sfânta Aureille (Aureille se pronunţă ca şi oreille – ureche -n.t.)?

Cât despre Sfântul Aignan, numit şi Sfântul Rifflard, el este implorat la Saint-Aignon şi la Montreuil-en-Champagne împotriva chelbei şi eczemei pecinginoase la copii mici. În aceeaşi ordine de idei, există întotdeauna un sfânt bun care să te scoată din încurcătură.

Copilul tău e cam plăpând? Trimiteţi-l să se roage la Sfântul Vigor sau la Sfântul Lionfort… Sfântul Mammes, martir din Cezareea, concurat din cauza unei asemănări de omonimie de Mammert, episcop de Viena, se ocupă de bolile sânului şi ale abdomenului. Şi, fireşte, în Bretania, Sfântul Meen vindecă râia, Sfântul Efflam arsurile, Sfântul Urlo guta care te face să urli. Sfântul Acaire, episcop de Noyon, îi calmează pe arţăgoşi…

Cei care au băut prea mult (bibe sau pipe) pot, dacă le dă ghes inima, să meargă să ceară Sfintei Bibiane să le ia durerile de cap şi mahmureala. La începutul secolului XX, dacă este să-l credem pe doctorul Paul Delaunay (La Medecine populaire, 1930), „Sfântul Espedit a avut, pentru câtva timp, reputaţia că găseşte soluţii un pic mai repede decât funcţionarii noştri din ministere”.

Formele pe care le-a îmbrăcat pietatea populară faţă de sfinţii vindecători sunt diverse şi inepuizabile. Imagini pioase, medalii, lesne confundabile cu talismane, şi amulete – tot atâtea obiecte cărora li se conferă o putere magică, binefacerile pe care le aşteptăm de la ele fiind mai mult materiale decât spirituale.

Când Biserica le vorbeşte de sufletul lor şi de mântuirea lor, credincioşii îi răspund pe şleau că ei preferă trupul! În faţa anumitor practici care se referă la un simbolism secual evident, discipolii lui Freud, după Calvin, n-au încetat să denunţe fetişismul şi cultul falie.

Vechituri, lenjerie intimă, ustensile din cele mai necuviincioase, după mărturia lui Agrippa d’Aubigne, erau considerate autentice relicve, bucurându-se de respect cu binecuvântarea clerului. S-au înmulţit la nesfârşit fragmentele adevăratei Cruci, prepuţurile lui Iisus, „mamelele” Sfintei Agatha, care „avea şase, pe cât se pare”…

Tereza din Avila a fost dată după moarte amatorilor de relicve, până când o tardivă bulă pontificală a pus capăt acestei măcelăriri macabre. Câţiva sfinţi sunt specializaţi în vindecarea sterilităţii. „L’ecorchade” (zdrelirea) înseamnă că o femeie, care doreşte să aibă un copil, trebuie să alunece sau să se frece, cu dosul gol, de o stâncă „ascuţită” sau chiar de o „proeminenţă” (!) a unei statui.

Aşa stau lucrurile în micile pelerinaje locale, cu Sfântul Greluchon, care este onorat, la Bourbon-l’Archambault (Allier) prin aceste versuri: Drăguţe doamne, care la Bourdon veniţi, Rugaţi-vă mult la Sfântul Grelichon, Dragoste şi fericire să aveţi. Copii frumoşi şi mare mamelon. Bietul Grelichon sau Greluchon a servit atât de mult, că membrul său de piatra s-a topit ca zăpada la soare de atâta devoţiune.

Este adevărat, numele său îl predispunea la un asemenea nenoroc. Nu vine el oare de la guewuche („quequette” — cocoşel) sau grelot (clopoţel), testicul? Recunoscut de Roma, canonizat, Guenole, venerat sub numele de Guignole sau Guingalais în Bretania (în special în Finister), este mai norocos: el „poseda un cui din merişor care îl străbate dintr-o parte în alta, care este împins cu un ciocan din lemn când este obosit şi care este schimbat în caz de nevoie” (Jean Clementin).

Fericite sunt creştinele care fac un asemenea pelerinaj la sursă!… S-a spus deja că ar fi greşit să se creadă că medicina populară nu-şi are legile şi logica proprii, care scapă raţiunii „reci”, experimentale. În afară de atingere, care s-a observat la scrofule, terapeutica este însoţită de o formulă care presupune un tabu şi care cere, uneori, din partea vindecătorului, condiţii de operare extravagante.

În exemplul menţionat mai sus, de ce este necesar, cel puţin la prima vedere, ca fata să fie virgină, ca ea să fie goală şi pe nemâncate ca să-l evoce pe Apolo („Apolo neagă că răul se poate întinde când o virgină goală îi porunceşte să se retragă”)? De ce trebuie ca băiatul să fie al şaptelea, fără interpunere de fete? Desigur, aici putem să apelăm la simbolistica numerelor. Dar aceasta nu explică totul.

În anumite regiuni, de exemplu, hemoroizii se tratează cu castane băgate în buzunar (legea „contagiunii”, după Frazer). Dacă nu ne lăsăm impresionaţi de caracterul religios sau esoteric al multor practici; caracter care nu este uneori decât o spoială, ne dăm repede seama că terapeutica empirică răspunde unor scheme precise, şi aceasta în ciuda extremei diversităţi de remedii.

Care este de fapt intenţia care domină aici, dacă nu aceea de a face să dispară răul? Şi, printr-un fel de animism rămas viu în ciuda creştinării, boala sau suferinţa sunt identificate în spiritul popular cu o fiinţă vie; prima soluţie care se oferă este recurgerea la formula şi la gestul capabile să neutralizeze răul, să-l suprime. De aici, atâtea invocaţii cerând, în numele vreunei autorităţi supranaturale – se face apel la sfinţi, chiar la Dumnezeu sau la vagi entităţi păgâne —, cărora li se forţează un pic mâna, să convingă sughiţul, pecinginea sau brânca să spele putina cât mai repede.

Bunăoară: „Brâncă, în numele lui Iisus te implor. Cum ai venit, aşa să pleci!” Aici indicativul are valoare de constatare şi, totodată, de imperativ; asta înseamnă că vorba, prin însăşi forţa ei, este chemată să acţioneze; abia rostită, ea devine act şi realitate efectivă; între poruncă şi executarea ei nu există răgaz. Dar se întâmpla ca boala să nu „înţeleagă” dintr-o dată…

Dacă nu se lasă uşor convinsă, se recurge la marile mijloace. Un exemplu cules de Marcelle Bouteiller: „Brânca, te bat la fund ca să nu te mai întorci.” Şi spunând aceasta, formula invocatoare e însoţită de lovituri cu mătura simulate! În cazul în care boala este îndărătnică şi rezistă la acest fel de tratament, putem s-o rugăm să-şi găsească altă gazdă. „Dumnezeu o dă altuia!”

Căci sunt oameni care cred („Dacă ai putea să iei tu guturaiul meu, mi-ai face un bine!”) că pot să se debaraseze de o durere dând~o altcuiva, fiinţă umană, animal sau lucru; se preferă un animal sau o parte a acestuia încă palpitând de viaţă: labă de cârtiţă, o târtiţă de pui ctc. Împotriva febrei, e drept, se foloseşte un remediu mai puţin crud: se pune o pâine caldă la subţioara pacientului care o dă apoi unui câine; acesta „ia” boala.

Astfel, în dorinţa de a învinge suferinţa şi boala, omul societăţilor tradiţionale a inventat diferite leacuri. Adesea, aceste manipulări simbolice – fiindcă despre aceasta e vorba — eşuează. Uneori, cum este cazul în tratamentul contra negilor şi al bolilor de piele, în general, ele reuşesc cu condiţia, bineînţeles, ca boala să fie benignă.

Întotdeauna este vorba de atingere, chiar dacă contactul pare să se piardă într-un ansamblu de ritualuri care au ca scop tocmai să-l valorizeze, să-l sacralizeze printr-un joc întreg de substituţii, echivalenţe, similitudini sau, dimpotrivă, de deosebiri.

<< Partea 1 >>

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.