Radiestezia ramura rabdomantia (divinaţia cu ajutorul unui băţ)

Creat de către abatele Bouly în 1890 şi atestat de dicţionare spre 1930, termenul de radiestezia (din latinul radius – „rasă“ şi grecescul aisthesis – „senzaţie“) implică a priori existenţa de radiaţii faţă de care fiinţa omenească s-ar considera că este receptivă. Motivul pentru care a fost inventat acest neologism apare clar: se punea problema pentru practicienii baghetei sau pendulului de a se demarca de predecesorii lor, rabdomanţii, a căror artă veche părea compromisă de superstiţii. Rabdomantia (din greceştile rhabdos – „baghetă“ şi manteia – „divinaţie”) nu făcea oare din ei ghicitori, chiar „vrăjitori”?

Radiestezia predecesor al rabdomantiei

Hidroscopia – arta căutării resurselor subterane – şi vrăjitoria (în franceză: sourcellerie şi sorcellerie, cuvinte cu etimologie apropiată) nu mergeau ele oare mâna în mână, după părerea multor oameni? Or, preoţii de la ţară nu erau ultimii în mânuirea baghetei sau a pendulului, fiind urmaţi de numeroase suflete pioase. Lumea s-a prefăcut deci, cu desăvârşită bună-credinţă, că socoteşte ca fiind experimental dovedit faptul că, datorită baghetei sau a
pendulului, care ar fi funcţionat ca o antenă sau ca un amplificator, radiesteziştii erau în măsură, cu condiţia să aibă sensibilitatea corespunzătoare, să capteze radiaţiile ce emanau din obiectele căutate. Teorie seducătoare care se acorda prea bine cu contextul ştiinţific al epocii, pentru ca marele public, în aceeaşi măsură ca şi adepţii baghetei şi pendulului, să n-o ia în stăpânire…

Ce este radiestezia

Începând din 1840, în Christliche Mystik, Gorres definea ceea ce se numeşte încă rabdomanţie drept „facultatea pe care o au anumite persoane de a pune în mişcare leviere mobile, baghete sau pendule când ele se apropie de anumite substanţe care sunt într-o relaţie deosebită cu organismul lor“. Vedem deci că, de mai multe decenii deja, teoria care dădea seama de faptul radiestezia era pregătită – nu mai trebuia decât completată – recunoscută „ştiinţifică” (şi ce ştiinţă experimentală era considerată mai exactă, în acea epocă, decât fizica?) postulând existenţa undelor perceptibile.

Începând cu William Barret, majoritatea parapsihologilor, în acord cu oamenii de ştiinţă, sunt mai mult decât sceptici asupra capacităţilor pe care le-ar fi avut cei ce manipulau bagheta şi pendulul de a selecţiona undele care proveneau, în mod precis, de la cutare obiect sau cutare fiinţă vie; după ei, într-adevăr, „nici un obiect, nici un fenomen terestru nu este izolat în mod ideal. Fiinţele, lucrurile şi fenomenele sunt legate de ambianţă şi solidare cu realitatea exterioară prin vibraţiile, radiaţiile sau emanaţiile chimice pe care ele le emit“. în rest, radiesteziştii „fizicieni” vorbesc de unde, argumentează Robert Tocquet (care reia aici teza mentalistă a adepţilor percepţiei extrasenzoriale), „fără să precizeze natura acestora, dar au pretenţia că ştiu legile propagării lor“.

Cu toate acestea, anumiţi observatori continuă să susţină teoria radiaţiilor perceptibile. „Fără îndoială, anumite spirite au fost impresionate de descoperirile moderne, spune Marianne Verneuil; această ipoteză este cu atât mai absurdă cu cât pendulul reacţionează în acelaşi fel la pretinsele radiaţii, fie că sunt din lemn, metal, agat sau din oricare altă substanţă.” în plus, operatorul poate să stabilească orice convenţie vrea. Or, ce este mai arbitrar şi mai subiectiv în acest domeniu decât o convenţie? „De exemplu, spune Marianne Verneuil, el poate să decidă că o bătaie de pendul va însemna o adâncime a stratului de apă de doi metri sau – tot aşa de bine -de cincizeci de centimetri. Acesta este un lucru atât de adevărat încât nu toţi radiesteziştii şi hidroscopii (hidroscop -descoperitor de resurse subterane, cu ajutorul baghetei sau pendulului) au acelaşi cod.“

La urma urmei, majoritatea practicienilor baghetei şi ai pendulului au o supărătoare pornire să confunde (fără îndoiala datorită omonimiei, dar – mai mult -pentru că găsesc în aceasta o cauţiune ştiinţifică de care ei cred că au nevoie) magnetismul definit de fizica modernă cu magnetismul animal, a cărui existenţă n-a putut fi niciodată dovedită, în pofida perfecţionării continue a detectorilor.

Undele, fluidele, curenţii magnetici etc., despre care ne vorbesc cu atâta prolixitate radiesteziştii, ţin de fapt de o concepţie despre lume care nu aparţine ştiinţei experimentale. Niciodată, nici un aparat inventat special pentru a capta undele n-a reuşit să le pună în evidenţă: diverse efluviografe, fiuidometre, magnetometrul abatelui Fortin, biometrul doctorului Baraduc, stenometrul lui Joire, motorul lui Tromelin, radiobiometrul electric al doctorului Deprince, galvanometrul lui Muller şi Givelet… Acesta este motivul pentru care parapsihologii au tendinţa astăzi să facă din baghetă sau din pendul un simplu suport de clarviziune şi să plaseze radiestezia printre artele divinatorii.

Chiar dacă rezultatele sunt considerate edificatoare sau nu, radiestezia continuă să se bucure de o faimă mai degrabă favorabilă; ea a avut şi continuă să aibă numeroşi fideli, pe care îi recrutează, cel mai adesea, din mediile populare (rurale pentru bagheta, urbane pentru pendul). În decursul secolelor, pretenţiile faţă de ea au crescut. Folosită în Antichitate la simpla căutare a izvoarelor, adică practic a pânzelor de apă subterane de mică adâncime, rabdomantia (sau divinaţia cu ajutorul unui băţ) îşi vede aplicaţiile sale extinzându-se la prospectarea minereurilor, în Germania, în decursul secolului al XV-lea.

1692 este o dată de reţinut, pentru motivul că acest an revelează, cel puţin francezilor, „puterile” polivalente ale baghetei. Eroul va fi dauphinezul Jacques Aymar. Cu şanse diferite – dar nu sunt reţinute decât succesele – el se pune în serviciul forţei publice, indicând poliţiei drumul luat de către tâlhari. Aymar acreditează ideea că bagheta poate să aibă şi alte întrebuinţări pe lângă căutarea de resurse (apă sau metale) subterane.

Va continua …

Care este gandul tau?