Ce este psihometria?

Termen creat de americanul J.R. Buchanain 1849. În a sa Introduction a la parapsychologie (1973), Tischner defineşte psihometria precum „faptul că o persoană sensibilă, ţinând în mână un obiect, furnizează detalii — percepute pe cale paranormală — despre proprietarul obiectului sau despre un individ prin mâinile căruia a trecut”.

Psihometria despre care este vorba aici n-are nimic de-a face cu conceptul omonim folosit în psihologia diferenţială, în care el desemnează în acest fel măsurarea pe care psihologii pot să o facă în disciplina lor (în special, prin teste). Utilizată de către cei sau cele care fac din divinaţie o meserie, psihometria constă în a lua cunoştinţă de „ambianţa” unei persoane, de stările ei afective şi intelectuale, de trecutul şi viitorul său prin intermediul unui obiect care îi aparţine sau cu care a fost în contact.

În divinaţia simplă, această formă de metagnomis este o practică curentă. Se întâmplă destul de des ca o mamă îngrijorată de sănătatea copilului ei să meargă să consulte o „prezicătoare vizionară”, luând cu ea o fotografie sau chiar un scutec. Chiar dacă prezicătoarea este puţin inspirată, ea va putea s-o scoată la capăt prin generalităţi; perspicacitatea ei, arta cu care o va face pe consultantă să vorbească vor face restul…

În aceste condiţii, este dificil, lucru pe care parapsihologii l-au încercat întotdeauna, să izoleze faptul metagnomic sau criptestezic patent. Dacă, dimpotrivă, după ce s-au asigurat toate garanţiile posibile, se încredinţează paragnostului un plic închis şi dacă el poate să-i „citească” conţinutul fără să-l fi deschis, suntem aproape siguri că avem de-a face cu un fenomen de metagnomie sau deparagnozie.

Într-o astfel de situaţie, Charles Richet vorbea de criptestezie pragmatică, iar Rene Sudre, de metagnomie tactilă. În acest sens, experimentele metapsihiştilor francezi merită să fie relatate, fiindcă ele s-au făcut cu subiecţi de elită. (Spre deosebire de şcoala americană, al cărui reprezentant cel mai calificat a fost J.B. Rhine, şcoala franceză a preferat metodele cantitative, fundate pe statistici, metoda calitativă în care se procedează caz cu caz şi urmând un protocol mai puţin repetitiv.)

Unul din primii subiecţi studiaţi a fost polonezul Stephan Ossowiecki (născut în 1877 şi căzut sub gloanţele germane în timpul celui de-al doilea război mondial). La Institutul inginerilor din Petrograd, între al optsprezecelea şi al douăzeci şi unulea an, darul lui Ossowiecki se manifesta spontan.

„Unul dintre procedeele de examinare cele mai utilizate la şcoală, spunea Geley, era ca studenţii să aleagă la întâmplare subiectele pe care trebuia să le trateze şi care se aflau în plicuri închise. Spre marea mirare a profesorilor săi, Ossowiecki se amuza răspunzând fără să deschidă plicul. Răspunsul la întrebare era întotdeauna cel potrivit.”

Devenit adult, el nu şi-a pierdut această aptitudine; dimpotrivă. Astfel, în 1921 (Ossowiecki avea 44 de ani), Charles Richet şi Gustave Geley au putut să-l testeze chiar în perioada în care paragnostul era în forma sa cea mai bună. Richet i-a dat într-un plic lipit unul din gândurile pe care le consemnase în vederea unei cărţi pe care o pregătea. Textul era următorul:

„Niciodată marea nu pare mai mare decât atunci când este calmă. Mânia sa o micşorează.”

Maximă a moralistului şi mai puţin cuvânt al savantului. Atunci, povesteşte Richet, căruia îi vom respecta aici până şi ortografia şi abrevierile, Stephan Ossowiecki, luând plicul în mâini şi mototolindu-l a spus: «Văd multă apă. (Eu am spus: «Foarte bine».) Este ceva foarte greu, nu este o întrebare, ci o idee de-a Dumneavoastră pe care aţi ales-o. (Am spus din nou: «Foarte, foarte bine».) Marea nu e niciodată atât de mare ca atunci când… nu pot să adun lucrurile laolaltă. (Am spus: „Este perfect, admirabil”.) Marea este atât de mare încât faţă de mişcările ei…”

Experienţa a părut suficient de pozitivă (ţinând cont de dificultăţile pe care le prezenta) pentru ca să se încheie aici. Charles Richet a propus încă un plic: era vorba de un număr cu patru cifre; S. Ossowiecki l-a „citit” fără greşeală, întrucât paragnostul dădea semne de oboseală, şedinţa s-a întrerupt. Dar nici Richet, nici Gustave Geley nu par să fi tras concluzii, plecând de la această primă experienţă cu S.O..

Totuşi, ideea care îţi vine imediat în minte, care nu este chiar analiză, ci o simplă constatare, este că paragnostul „citeşte cuvânt cu cuvânt”: e capabil să decripteze forma mesajului când acesta este clar, foarte simplu, dar adesea e incapabil să înţeleagă conţinutul. Doi ani mai târziu, Richet şi Geiey (tot la Varşovia) şi-au continuat experienţele cu Ossowiecki.

„La început, Stephan Ossowiecki a vrut să fie legat la ochi; dar destul de repede l-am făcut să înţeleagă că legarea la ochi cu o bandă, dragă magnetizatorilor de altădată, nu înseamnă mare lucru, că era mai bine să pună hârtia într-un plic opac. Atunci, întorcând spatele lui SO, am făcut pe o foaie de hârtie, cu stiloul, primul desen care mi-a venit în minte.

Geley se afla între noi doi. Era absolut imposibil ca SO să vadă ceea ce am scris eu departe de el. Am împăturit hârtia în patru si am băgat-o într-un plic închis pe care i l-am dat lui O. După un minut, după ce l-a frământat, SO a spus: «Este vorba despre o cruce, am să fac desenul.» Exista o identitate absolută între original şi reproducerea lui SO: patru puncte înconjurau crucea.”

<< Partea 2Partea 3 >>

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?