Prolog la propria deriziune

de Florin Ţupu

„Aduceţi-vă aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut să-l săvârşească faţă de voi, cum şi de tot răul pe care l-aţi făcut altora. V-a vorbit de rău, v-a acoperit de ruşine? Aduceţi-vă aminte de ceea ce şi voi aţi zis de alţii. Aşa că, vă întreb, cum veţi căpăta iertare, când voi n-o daţi altora? N-aţi zis nimic de rău? Dar aţi auzit de atâtea ori mulţime de bârfe şi le-aţi primit, şi aceasta este, desigur, o vino­vă­ţie. Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut este aceasta Domnului, mai presus de toate?” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

ajută-mă să iert şi să fiu iertat, Dumnezeire,
să plâng de păcat până se vor umple de lacrimi
izvoarele lumii,
să stau la margini de drum, ca un cerşetor, să mă umilească mulţimile,
să-ntind şi celălalt obraz să mă pălmuiască,
să-ntind inima şi s-o las să fie călcată în picioare,
robită, distrusă, ucisă,
numai tu, îngere-al meu, să nu mă ierţi, că nu merit
iertare,
merit doar singurătatea să muşc ca un câine
din osul durerii,
nu m-a iubit nimeni, nu mă va iubi nimeni,
pentru că nimeni pe nimeni nu iubeşte,
ai încercat doar tu să zbori prin sufletul meu
când aripile tale erau făcute din vise,
acum rănile sunt risipite pe toate câmpurile
fiecare am murit de mai multe ori,
nici firul de iarbă să nu mă ierte ori să mă cuprindă
în verde,
să-mi fie natura de acum încolo ceva incolor,
iar pe cerul incolor păsările să fie transparente,
florile să nu aibă miros pentru mine,
nu merit mirosul, nu merit gustul, sunt un putregai,
nu merit să aud dansul de elixir al sfinţilor care mă păzesc,
ori să văd frumuseţea ta neasemuită,
să nu mă ierte vântul, să nu mă ierte lumina,
să nu mă ierte copiii,
să nu mă ierte copiii nefăcuţi pentru că i-am avortat
în impuritatea inexistenţei,
osândindu-i cu neiertarea de sine,
să nu mă ierte nimeni,
pentru că nimeni pe nimeni nu iartă,
nici rugăciunea să nu mă ierte oricâtă de multă ar fi
pe buzele mele,
că nu merit iertarea, doar disperarea, dispreţul şi ura

tu, Doamne, ajută-mă să iert şi să fiu iertat,
pentru că am iubit fără să înţeleg iubirea,
pentru că am vrut să fiu bun fără să ştiu
ce înseamnă bunătatea,
pentru că am urât răul, dar am făcut numai rău,
pentru că m-am rugat pentru lucruri derizorii,
pentru că am crezut, dar faptele mele nu au fost
pe măsura credinţei,
pentru că am sperat, dar zborul mi-a fost murdărit
de tină,
pentru că am minţit crezând că protejez adevărul,
pentru că am vorbit şi scris prea mult
când trebuia să fiu mut,
pentru că, Domnul meu, am risipit pacea din Tine,
ajută-mă să iert şi să fiu iertat, Cuvânt ceresc,
şi nu-mi mai dărui nimic, decât o cruce mai grea
decât mine,
să-mi fie povară la fiecare clipă cât o sabie înfiptă la beregată,
inima de greutate să se umilească, s-ajungă
precum o cârpă,
doar sufletului meu nepătimaş dă-i învierea, mie moartea,
înalţă-l pe el, pe mine smereşte-mă,
fă-l pe el rug mistic, pe mine cenuşă,
dă-i lui libertatea, pe mine închide-mă într-o cuşcă,
arată-i în fiecare zi soarele, mie întunericul,
dă-i lui ţinerea de minte a toate şi uitarea de sine,
atunci când trebuie, mie invers,
fă-l pe el iubit de toţi oamenii, pe mine urât şi părăsit
de toată lumea,
dă-i lui frumuseţea, mie urâţenia,
dă-i lui tinereţea, mie gârbovirea,
dă-i lui râsul zglobiu, mie plânsul veşnic,
dă-i lui binecuvântarea, mie pedeapsa,
dă-i lui copii, mie ia-mi totul,
dă-i lui bucuria, mie necazul,
dă-i lui strălucirea, mie declinul,
dă-i lui iubirea, mie chinul,
pentru că eu nu merit nimic,
pentru că, şi aşa, mama mea a murit pentru a mă naşte,
jertfindu-şi fiinţa

de ce exist, dacă nu sunt în stare decât să dezamăgesc
oamenii?
de ce mă ierţi Tu, Doamne, dacă oamenii nu o pot face?
de ce iubesc, dacă nimeni nu-mi înţelege iubirea?
dacă sunt neînţelesul neînţeleşilor?
de ce aş fi înţelept, dacă înţelepciunea dăunează altora?
să nu mă ierţi, Doamne, pentru că Te-am aşteptat
prea mult, dar Te-am aşteptat în zadar,
pentru că Te voi iubi prea mult, dar Te voi iubi în zadar,
pentru că eşti dăruire neînchipuită, dar eu m-am dăruit
în zadar,
pentru că nu mă satur să Te admir, dar Te admir în zadar,
pentru că eşti logosul vieţii mele, dar în zadar
cred că eşti când nu eşti,
pentru că Tu, fiind totul, în zadar Te privesc, nevrând Tu
a face cu nimicul din mine,
pentru că nu mai există pentru că, şi nici de ce, şi nici nici,
o zarvă de jale e-n minele care se ucide pe sine,
un strigăt din el însuşi ţipă şi tace,
anotimpurile sunt pustii, tristeţea m-a transformat
în cuibul ei,
ajută-mă să mă iert şi să fiu iertat, Iisuse al meu,
şi poate, într-o zi, din pustiul de pietre,
sufletul meu va ridica ochii spre cer

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Sursa: Florin Ţupu, Ectenie, Editura Platytera, Bucureşti, 2013, p. 109.

Articol etichetat cu:, ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.