Profeţie – minciună sau adevăr

Profet este acela care face predicţii ce nu se referă la o persoană particulară, ci la evenimente de ordin general. Clarvăzătorii nu sunt neapărat nişte buni profeţi:

„Un om cu darul prezicerii efectiv şi bine antrenat, scrie Marianne Verneuil, nu poate să prezică nimic cu certitudine, dacă nu şi-a lichidat problemele ego-ului său.”

Prea implicat în ceea ce spune, profetul se rătăceşte. Este profet omul care vede cum se realizează prezicerea sa după ce a făcut-o. De aceea, doar retrospectiv înţelegem (sau credem că înţelegem, atât este de abscons profetul din Salon-de-Provence) strofele cele mai obscure ale Centuries lui Nostradamus. Aceste profeţii se raportează la istoria Franţei şi, într-o anumită măsură, la aceea a Europei până în al patrulea mileniu.

Dar evenimentele nu sunt date în ordine cronologică. Cu preţul unei subtile interpretări putem, de exemplu, să înţelegem că Nostradamus ar fi prevăzut fuga lui Ludovic al XVI-lea la Varennes, venirea lui Napoleon, apoi instaurarea Republicii după 1870. După unii comentatori, Michel de Nostre-Dame ar fi prezis izbucnirea, în curând, a unui al treilea conflict mondial provenind din Orientul Mijlociu, cu distrugerea oraşelor Marsilia şi Paris.

Jean-Charles de Fontbnme, unul din exegeţii cei mai celebri ai lui Nostradamus, fixează data acestor evenimente pentru anul de graţie 1999… De ce această dată? Pentru că noi vom fi atunci în pragul mileniului al III-lea şi pentru că o credinţă (milenară) tenace, deşi nefondată, atribuie acestei schimbări evenimente dintre cele mai înspăimântătoare.

Să ne amintim de marea frică inspirată de anul 1000… Şi pare mai potrivit cu misiunea profetului, acest om inspirat de toate nenorocirile lumii, să prezică catastrofe… Ni se promite astfel marea înfrigurare. Când Edgar Cayce a anunţat sfârşitul comunismului în Rusia pentru anul 2000, lumea a fost mai puţin emoţionată. Chiar dacă textul este clar, nimic nu permite cel mai adesea să se dateze cu precizie evenimentele în viitor.

Astfel că, de exemplu, profeţia Sfintei Odile, pe care o reproducem mai jos, circulă la începutul fiecărui război, una din caracteristicile oricărei profeţii fiind aceea că nu o putem situa nici istoric, nici strict geografic. De aceea există o bună şi o proastă folosire a profeţiei. Cea proastă înseamnă să cauţi cu orice preţ semnificaţia; cea bună e să te pătrunzi de profunzimea ei cum fac marea majoritate a religiilor ieşite din Carte.

După modelul basmelor şi poveştilor, profeţia funcţionează ca un „mod eliberator de angoasa colectivă” (Marianne Verneuil). Din ce va fi făcut viitorul? Aceasta este marea întrebare. Iată textul profeţiei Sfintei Odile:

„Ascultă, o frate al meu! Am văzut groaza pădurilor şi a munţilor. Spaima a îngheţat popoarele. A venit vremea când Germania va fi numită naţiunea cea mai războinică de pe Pământ. A sosit epoca în care va apărea din sânul său războinicul groaznic care va face războiul lumii şi pe care popoarele înarmate îl vor numi Anticrist, cel blestemat de mame care, precum Raşela, îşi vor plânge copiii şi nu vor vrea să fie consolate.

Douăzeci de popoare diferite vor lupta în acest război. Cuceritorul va pleca de pe ţărmurile Dunării. Războiul va fi cel mai îngrozitor din câte au suferit oamenii vreodată. Armele vor fi strălucitoare şi căştile soldaţilor vor avea vârfurile ascuţite şi vor arunca fulgere în timp ce mâinile lor vor flutura torţe înflăcărate. Ei vor repurta victorii pe pământ, pe mare şi în văzduh, căci se vor vedea războinici înaripaţi ridicându-se până la ceruri pentru a apuca stelele, pentru a le arunca peste oraşe şi a aprinde acolo incendii mari.

Naţiunile se vor mira şi vor striga: «De unde vine această feerie?»Pământul va fi răvăşit de marile lupte. Florile vor fi distruse de sânge, şi chiar monştrii marini se vor ascunde îngroziţi în adâncul oceanelor. Generaţiile viitoare se vor mira că adversarii nu au putut să stăvilească mersul victoriilor lui. Torente de sânge omenesc vor curge în jurul muntelui. Va fi ultima bătălie. În acest timp, cuceritorul va fi atins apogeul triumfurilor sale spre mijlocul celei de a şasea luni a celui de al doilea an al ostilităţilor.

Va fi sfârşitul primei perioade numite a victoriilor sângeroase. El va crede atunci că poate să-şi impună condiţiile. A doua parte va egala în lungime jumătatea celei dintâi. Ea va fi numită perioada de dominaţie. Ea va fi fecundă în surprize, care vor face să se înfioare popoarele. Către mijlocul acestei perioade, popoarele supuse de cuceritor vor spune: Pace! Pace! Dar nu va fi pace! Nu va fi sfârşitul, ci începutul sfârşitului, când lupta se va purta în Oraşul oraşelor.

În aceste clipe mulţi dintre ai săi vor vrea să-i lapideze. Se vor face lucruri prodigioase în Orient. A treia perioadă va fi de scurtă durată. Va fi numită perioada invaziei, căci printr-o dreaptă întorsătură a lucrurilor, ţara cuceritorului va fi cotropită din toate părţile. Armatele vor fi decimate de un mare rău şi toţi vor spune; «Aici este mâna lui Dumnezeu!» Popoarele vor crede că sfârşitul le este aproape.

Sceptrul va schimba mâna, şi mamele se vor bucura. Toate popoarele spoliate vor recâştiga ce au pierdut şi încă ceva pe deasupra. Regiunea Luteţia va fi salvată şi ea datorită munţilor ei binecuvântaţi şi femeilor ei devotate. Şi totuşi, toţi vor fi crezut în pieirea ei. Dar popoarele se vor duce pe munte şi vor mulţumi Domnului. Căci oamenii vor fi atât de mârşavi în acest război că generaţiile nu vor mai vrea altele niciodată. Vai de cei care, totuşi, nu se vor teme de Anticrist, căci el va suscita noi ucideri.

Dar vremea păcii sub fier va sosi şi se vor vedea cele două cornuri ale lunii unindu-se în cruce. Căci în aceste zile oamenii speriaţi îl vor adora pe Dumnezeu cu adevărat. Şi Soarele va lumina cu o strălucire neobişnuită.”

Aici am putea să recunoaştem, prin anumite aspecte, cel de-al doilea război mondial, dar ultimul paragraf contrazice această interpretare. Profeţia lui Orval, cu comentariul făcut de marele esoterist de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Stanislas de Guaita, este şi mai obscură. Cu toate că este prezentată într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, ea este atât de vagă, încât comentatorul ei este constrâns la tăcere de îndată ce trebuie să explice elementele profetice ulterioare anului 1873, dată la care Stanislas de Guaita a vrut să dezoculteze numita profeţie.

De fiecare dată când un papă moare, o altă profeţie apare la ordinea zilei; este profeţia Sfântului Malachie. Ea constă într-o listă de devize atribuite papilor, prima desemnându-l (a posteriori) pe Celestin al II-lea (1143), ultima şi a suta douăsprezecea prezicând sfârşitul papalităţii şi, poate, al lumii. Suntem astăzi cu loan-Paul al II-lea la a o sută zecea…

La deviza 106 Pastor angelicus („păstor angelic”) corespunde, în mod tradiţional, Pius al XII-lea; la deviza 107 Pastor et nauta („păstor şi marinar”) – Ioan al XXIIIea, la deviza 108 Flosflorum („floare a florilor”) – Paul al VI-lea; la deviza 109 De mediate Luna („despre jumătatea Lunii”) – loan-Paul I; la deviza 1 De laborare Solis („despre lucrul Soarelui”) – Ioan-Paul al II-lea…

Dar prin ce Ioan al XXIII-lea, de exemplu, a fost un păstor mai angelic decât Pius al XII-lea? Putem să solicităm toate simbolismele posibile. Este greu să acordăm credit unor profeţii atribuite, de altfel, unor autori nesiguri şi referitoare la date puţin precise.

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Profeţie – minciună sau adevăr":

  1. Bogdan Cristescu Mirel

Care este gandul tau?