Procese celebre: Dacă s-ar fi întors Magellan …

Moartea lui Magellan, în pofida emoţionantelor relatări ale cronicarului său, Pigafetta, n-a fost o moarte eroică. A fost o prăbuşire, în ceasul suprem, al victoriei, atunci când – răzbătând spre insulele Samar (Filipine) – ţelul expediţiei fusese practic atins. Dar moartea lui Magellan – dincolo de imprudenţa care a determinat-o (o intervenţie armată, fatală, în insula Macton) – nu-i decât consecinţa inerentă, dramatică, a propriului său orgoliu. Imprudenţei din insula Macton, presupunând că Magellan ar fi scăpat cu viaţă, i-ar fi urmat o alta… Şi dacă ofiţerii aflaţi la bordul corăbiilor, intervenind prompt, ar fi izbutit să-l salveze atunci, în ziua de 27 aprilie 1521 – şi nu se ştie prea bine de ce nu au facut-o – Magellan tot nu s-ar fi intors… Aşa cum nu s-a întors nici unul dintre apropiaţii lui: Duarte Barbosa, Serrao, Carvalho, Gomez de Espinoza.vaporul-Victoria-a-lui-Magellan

Dezertorul Gomez – descoperitor (prin decret regal) al trecerii spre Pacific

De fiecare dată, faptic privind, se pot găsi explicaţii: şi pentru moartea lui Barbosa, şi pentru abandonarea lui Serrao, ca şi pentru limitarea flotilei, din lipsă de echipaj (dar numai pentru asta?) la cele două corăbii: „Trinidad” şi „Victoria”. Ultimii căpitani – Sebastian del Cano şi Gomez de Espinoza – hotărăsc să se întoarcă spre Europa pe drumuri diferite: Del Cano – străbătând Oceanul Indian şi ocolind apoi Africa; iar Espinoza – revenind prin Pacific, parcurgând în sens invers, drumul lui Magellan. Portughezii însă, nu se ştie cum şi când informaţi, (dar, mai ales, de cine) vor paraliza tentativa lui Espinoza: ceea ce înseamnă şi pierderea corabiei-amiral „Trinidad”.

„Primus circumdedisti me”

Sebastian del Cano, comandantul „Victoriei”, cel care participase activ la răzvrătirea împotriva lui Magellan, este singurul care va veni la Sevilla; fireşte, în chip de învingător. Dificilul drum al întoarcerii constituise, în mod cert, un strălucit examen: Del Cano era un bun corăbier! Drept pentru care, regele îi va îngădui să-şi înscrie pe blazon un coif care susţine globul terestru… Cu inscripţia, justificată într-un fel, ca orgoliu, „primus circumdedisti me”, tradus „eşti primul care m-ai înconjurat!”.

Un Jurnal dispărut fără urmă!

Inscripţie justificată însă, şi ca fapt istoric, de viaţă? Jurnalul lui Magellan (pentru că, indiscutabil, a existat un astfel de jurnal) nu va fi găsit niciodată. Dispariţia Jurnalului, însă – şi cât ar fi fost de util în elucidarea diverselor acuzaţii – trece neobservată. Din întâmplare doar? Însemnările lui Pigafetta, şi mai ciudat, sunt substanţial cenzurate. De către cine? De ce? În sfârşit, revenirea „Victoriei” readuce în discuţie, dezertarea corabiei „San Antonio” şi întreaga suită de acuzaţii menite să-i disculpe pe dezertori şi să-l compromită definitiv pe iniţiatorul întregii expediţii, Magellan. Sebastian del Cano, logic, s-ar cuveni să-i susţină pe aceşti denigratori, numai că, susţinându-i, şi-a micşorat meritele. Ar putea fi întrebat de ce n-a dezertat şi el… Nu, hotărât, din punctul lui de vedere – şi al Spaniei, – închiderea rapidă a dosarului reprezenta cea mai bună soluţie. Iar pentru istorie: temerarul Sebastian del Cano, cel care l-a înfruntat pe Magellan fără să dezerteze (şi a ştiut să-l înlocuiască pe amiral după dispariţia sa…) a învins!

Să presupunem însă că s-ar fi întors Magellan… Ar fi ajuns să obţină condamnarea dezertorilor? Istorica sa performanţă – primul înconjur al lumii – l-ar fi disculpat, în sfârţit, de orice învinuiri? După toate aparenţele – nu; meritul i-ar fi fost contestat, poate tocmai din cauza sentinţelor de la San Julian, iar în spatele fermităţii cu care a acţionat s-ar fi găsit şi temeiul – de ce nu? – al unor acuzaţii de înaltă trădare. Să nu uităm că meritele lui Magellan – îndrăzneala ideii şi remacabila sa perseverenţă întru a reuşi – nu au fost nici măcar tangenţial apreciate de coroana spaniolă. Familia sa nu este nici într-un un fel răsplatită. Enrique, un slujitor adus cu ani şi ani în urma în insulele Molucce, însoţitor credincios a lui Magellan în tot timpul călătoriei – în fapt el a fost primul om care a înconjurat globul – este vândut ca sclav. În schimb, Estevao Gomez, pilotul dezertor de pe „San Antonio” dobândeşte titlul de nobil… pentru că el (supremă nedreptate!) ar fi de fapt, cum se precizează în decretul regal, cel care a găsit trecerea spre Pacific…

Pigafetta – singurul cronicar

Dacă n-ar fi existat cronicarul cinstit, Pigafetta, Magellan ar fi fost definitiv uitat… şi nu întâmplător, din aceeaşi pornire cinstită, Pigafetta va evita să menţioneze în însemnările sale numele lui Del Cano.

Spuneam că moartea lui Magellan, consumând o evidentă vină dramatică, ca într-o veritabilă tragedie clasică, nu putea fi evitată. Iar dacă Magellan s-ar fi întors, totuşi, din lunga sa călătorie, ar fi fost un mort… viu, un proscris, şi – în lipsa vie a unei sentinţe capitale, obţinută juridic – s-ar fi găsit un pumnal mişelesc, gata oricând pentru un preţ bun, să-l răpună.

Poate însă că, revenind, Magellan ar fi remis posterităţii Jurnalul său de bord, reflecţiile sale, secretul îndelungatelor sale tăceri. Şi poate am fi găsit în Jurnal, printre alte înscrisuri, temeiul îndrăznelii sale fără margini, înţelegându-i astfel, din unghiul propriei sale raţiuni de a fi, nobila sa hotărâre de a risca tot – şi a dărui tot, chiar şi viaţa – pentru afirmarea unei emoţionante idei. Ceea ce posteritatea avea să recunoască într-o zi: cosmografia nouă, prin Magellan, a învins definitiv!

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.