Primul laborator de experimente paranormale

În 1979, James S. Mc-Donnell, foarte bogatul preşedinte al firmei americane de aviaţie McDonnell-Douglas, oferea în scopul cercetării în domeniul paranormalului frumuşica sumă de 500 000 de dolari Universităţii Washington din St. Louis (Missouri). Indiferent de ţara căreia îi aparţin, para-psihologii se plâng mereu de modicitatea mijloacelor de care dispune cercetarea psihică. Măcar o singură dată, dorinţa lor avea să fie îndeplinită.

Universitatea Washington a creat un laborator şi a pus în fruntea lui un profesor de fizica, pe Peter Phillips, căruia i-a dat mână liberă. Era o alegere fericită: acesta ştia cum să conducă o experienţă, nu numai ca fizician, dar era, se pare, lipsit de prejudecăţi şi nu luase niciodată poziţie pro sau contra originii paranormale a anumitor fenomene descrise sau observate de către parapsihologi. Să mai adăugăm că el nu s-a considerat obligat să urmeze căile consacrate de Rhine şi şcoala americană în materie de metodologie: releveele statistice plecând de la cărţile Zener (pentru percepţia extrasenzorială) sau aruncarea zarurilor (pentru efectul psihocinetic). El a socotit mai convingător să-i supună pe subiecţii „psi” la experienţe mai puţin repetitive. Si cum îndoirea de la distanţă a barelor metalice, levitaţia şi deplasarea de obiecte ocupau avanscena actualităţii de când Uri Geller le pusese sau le repusese la loc de cinste, el a publicat în presă o serie de anunţuri, prin care-i invita pe tinerii dotaţi cu puteri paranormale să-şi depună candidatura. Astfel, au fost angajaţi Steve Shaw, 18 ani, şi Michael Edwards, 17 ani. Primul lucra în domeniul hotelier la Washington (Pennsylvania), iar celalalt era student la Marion (Iowa).

Testele care le-au fost propuse aveau în vedere cvasitotalitatea fenomenelor considerate paranormale, executate din 1973 de către subiecţi „psi”, precum Uri Geller, Jean-Pierre Girard etc. (Nu figura producerea de ectoplasme, devenită marginală de Ia utilizarea infraroşului în fotografie sau cantonată în materializările „chirurgilor” filipinezi.)

Citirea documentelor ascunse

Percepţia extrasenzorială era reprezentată de citirea documentelor ascunse. Se dădea unuia sau altuia dintre cei implicaţi în experiment un plic închis în care se afla un desen şi, împreună cu acest plic, lista obiectelor susceptibile să figureze acolo. Pentru a-i permite o cât mai bună concentrare mintală, subiectul era lăsat să se izoleze cât voia. După ce se verifica dacă plicul nu a fost deschis, experimentatorul consemna divinaţia lui Steve sau a lui Michael, care, de altfel, s-au dovedit parag-noşti supradotaţi…

Fotografiile si filmarile paranormale

“Pensografia” (sau fotografia paranormală) a cunoscut un nou val de interes o dată cu Ted Serios; Steve Shaw a manifestat zel în această privinţă – modernitatea obligă – cerând un material video ultimul strigăt. Aşezat în faţa camerei, el îi fixa obiectivul în timp ce făcea cu mâinile pase „magnetice”. Când a fost vizionată video-caseta, s-a putut constata: de două ori imaginea părea că se contractă, pentru a reveni apoi la normal. Mai mult: Steve Shaw a obţinut cu un aparat de fotografiat tradiţional probe unde s-a crezut că se disting un OZN, un portret al lui Iisus, un fetus uman şi chipuri „mişcate”. Afacerea a făcut o oarecare vâlvă dincolo de Atlantic şi a relansat pentru câtva timp moda fotografiilor paranormale.

Între 1974 şi 1980, în special în ţările anglo-saxone, presa a relatat despre o „epidemie” bizară care făcea ravagii mai ales în rândul copiilor de vârstă şcolara: la apropierea lor, ca prin farmec, linguriţele se îndoiau. Evident, Steve Shaw şi Michael Edwards trebuiau sa-şi exerseze talentele „psi” în acest domeniu aşa cum o făcuseră înaintea lor numeroşi mediumi. Astfel, în laboratorul de cercetare psihică se puneau pe o masă numeroase obiecte mici metalice, repertoriale, etichetate, descrise în toată regula pentru a se evita fraudele şi substituirile. Steve şi Michael se plimbau cu mâinile întinse la orizontală deasupra mesei. După o oră sau două, experimentatorii examinau unele după altele obiectele de pe masă: la fiecare şedinţă, s-a putut constata că un anumit număr dintre ele, variabil după caz, fuseseră deformate.

Uri Geller reuşise (după cum se ştie) să repună în stare de funcţionare ceasuri; miracolul nu i s-a părut lui Michael Edwards în măsură să-l descurajeze, şi el a acceptat provocarea. Otto Schmitt i-a încredinţat un ceas cu afîşaj numeric care prezenta particularitatea de a nu se putea deschide fără urme de efracţie. Edwards trebuia să exercite asupra lui o acţiune paranormală. Câteva ore mai târziu ceasul înnebunise. La rândul său, Shaw a atacat una dintre specialităţile lui Jean-Pierre Girard: îndoirea barelor metalice printr-o simplă atingere. I s-a prezentat un bloc de material plastic dur, în care era săpat un jgheab cu dimensiuni puţin mai mari — în milimetri – decât cele ale tijei de metal care era încastrată în el. Graţie puterii sale „psi”, el trebuia să deformeze această bară. Exerciţiul era cu atât mai dificil, cu cât bara nu putea fi scoasă cu nici un instrument şi nici răstumând blocul de plastic. După câteva tentative infructuoase, observatorii au putut vedea cum tija se îndoia sub ochii lor, iar capătul ei iese din jgheab.

Timp de trei ani, cât a durat colaborarea lor cu laboratorul, McDonnell, Steve Shaw şi Michael Edwards au repurtat succes după succes. Special pentru ei s-au inventat teste noi în parapsihologie. Unul dintre aceste teste punea în funcţiune un circuit electric ce comporta un fuzibil căruia i se cunoştea intensitatea maximă pe care o putea suporta. Steve şi Michael trebuiau, printr-un efect al puterii lor „psi”, să coboare pragul de intensitate electrică, provocând topirea fuzibilului. (Intensitatea era măsurată cu un ampermetru branşat la circuit.) Or, abia se introducea curentul, că fuzibilul se şi topea…

Un alt test utiliza unul dintre cele mai ingenioase dispozitive capabile să pună în evidenţă darul psihocinetic al celor doi tineri minune. Aparatul era alcătuit dintr-un clopot de sticlă montat pe un suport de lemn. Etanşeitatea era asigurată nu numai de un şanţ circular, în care se încastra clopotul, dar şi de – dublă precauţie – o umplutura de folii din aluminiu. În plus, pe deasupra s-a pulverizat un produs antistatic pentru a dejuca manevra la care recurg iluzioniştii şi care consta în înarmarea cu un mic colector electrostatic camuflat, de exemplu, în piatra unui inel. Steve şi Michael trebuiau să învârtească o mică morişcă de hârtie închisă ermetic în clopotul de sticlă. Lucru pe care l-au reuşit după câteva pase…

Partea 2 >>

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Primul laborator de experimente paranormale":

  1. Jorjette C Horia

Care este gandul tau?