PIO (padre) (1888-1968), capucin italian. Minunile corporale induse de misticismul creştin ne vin, pentru perioadele îndepărtate, din La Legende doree (jumătatea secolului al XIII-lea) a lui Jacques de Voragine. Această sursă nu este foarte sigură şi de aceea Biserica Catolică posedă instrumente de investigaţie mai fiabile. Astfel, iezuitul belgian Jean Bolland (1596-1665), al cărui nume este uneori latinizat (Bollandus), a fost însărcinat, la moartea lui R.P. Heribert Rosweyde, cu publicarea lucrării Acta sanctorum.
Pentru a continua această muncă în arhive, de compilaţii, de examinare a surselor, s-a format o societate care există şi azi. Bollandiştii publică numeroase periodice (precum, începând din 1882, Analecta bollandiana), care se disting prin erudiţia lor şi printr-o creştere, în decursul anilor, a simţului critic faţă de fenomenele relatate. Ne vom mai îndoi oare de mărturiile din Analecta?
Cu cazul părintelui Pio, curiozitatea noastră ar trebui să poată fi satisfăcută, căci acest preot ieşit din comun, care prezintă, după spusele zelatorilor lui, aproape toată gama de miracole legate de misticism, a cunoscut, timp de mai bine de cincizeci de ani, o asemenea popularitate – cu tot ceea ce presupune aceasta: anchete ale presei, mass-media moderne, investigaţii medicale şi altele, polemici pasionate chiar în cadrul Bisericii —, încât cauza ar trebui înţeleasă, iar legendele puse în situaţia de a da ce au ele cu adevărat întemeiat.
La 10 ani, cel care nu era atunci decât copilul Francesco Forgione a avut primele sale viziuni, caracteristică asupra căreia nu este necesar să insistăm, pentru că este vorba de un fenomen în întregime subiectiv. Dar acest aspect nu poate fi neglijat, cu atât mai mult cu cât el semnalează o predispoziţie pentru misticism şi cu cât această trăsătură a fost considerată din această epocă şi retrospectiv ca atare; trebuie să spunem, de asemenea, ceva şi despre pregnanţa mediului familial şi a contextului socio-cultural din această Italie a sudului la sfârşitul secolului al XlX-lea: la Pietrelcina, unde Francesco s-a născut şi a copilărit, nu numai că oamenii sunt catolici prin tradiţie, sunt credincioşi, dar n-au de-a face cu psihologia, cu psihiatria şi, în genera], cu ideile moderne.
Cum oamenii cred în Dumnezeu, cred şi în dublura sa obligatorie, Satana; şi tot aşa cum preotul din Ars face cu Grappin, padre Pio va trebui să-l respingă pe acest musafir detestat; se va lupta cu el fizic, astfel încât se va trezi dimineaţa plin de urme de pumni şi cu gura însângerată. Bineînţeles, nimeni n-a asistat la aceste lupte, care se petreceau în timpul nopţii.
Şi dacă avem mărturii, ele vin de la împricinatul însuşi, care dădea seama despre toate acestea directorului său spiritual şi mamei sale, care constată loviturile în mai multe rânduri, atunci când tânărul călugăr, bolnav de tuberculoză, trebuie să părăsească pentru câtva timp satul sau natal. De altfel, fraţii săi de comunitate s-au plâns de zgomote şi gălăgie nocturnă (levitaţie de obiecte, detunături inexplicabile), care – pe drept sau pe nedrept – îi erau imputate şi care le tulburau foarte tare liniştea lor meditativă sau somnul.
Pe lângă toate acestea, avea nişte accese de febră care sfidau orice concurenţă şi orice competenţă medicală… La Napoli, în timpul serviciului său militar, el suscită curiozitatea medicilor sau scepticismul lor, scoţând din uz termometrele medicale; luată sub braţ, cu un termometru de baie, temperatura se urcă până la 48,5° C, cifră atât de extraordinară, încât este greu credibilă; dar specialiştii fenomenologiei misticismului o pun pe seama lui incendium amoris în ceea ce această manifestare poate să aibă ca aspect fiziologic.
În lucrările sale, Ennemond Boniface face mare caz de stigmatizarea care i s-a aplicat dureros lui padre Pio. Dacă rănile de la mâini şi de la picioare nu par să fie cauzate “artificial”, prin zgâriere sau prin alt subterfugiu, ele nu reprezintă decât ceva banal, având în vedere tot ceea ce cunoaştem despre posibilităţile somatice ale autosugestiei. În rest, omul cel sfânt le-a făcut să dispară în anii următori nu printr-un efort de voinţă, care, în cazul său, ar fi fost inoperant, ci cerând lui Dumnezeu să-l elibereze de aceste însemne prea vizibile, care riscau să atragă atenţia asupra lui.
Cu toate acestea, durerile nu au fost mai mici. El a început să simtă, ceea ce era o noutate, toate durerile încoronării cu spini şi ale flagelării. Şi, la 5 august 1918, el a primit transverberaţia inimii.
“Tocmai îi spovedeam pe elevii noştri, scrie el patru zile mai târziu directorului său spiritual, când, deodată, un personaj celest s-a prezentat în faţa mea. El ţinea o lance lungă de fier care avea vârful strălucitor…”
Padre Pio mărturiseşte că a suferit martiriul mai bine de treizeci de ore. Totuşi, rană într-o parte nu va apărea decât la 20 septembrie, timp necesar, s-ar putea spune, ca ţesuturile implicate să primească mesajul… Celelalte patru răni eristice vor reapărea cu aceeaşi ocazie. Dar, fapt bizar, omul sfânt va muri fără ele, aşa cum atestă fotografiile ce i s-au făcut pe patul de moarte.
Şi culmea, fără cea mai mică urmă de cicatrice! Aceste întâmplări cu stigmate, cu febre paroxistice, cu viziuni şi cu diavoli nu erau deloc pe placul Sfântului Oficiu, şi părintele Pio, dacă n-ar fi avut o viaţă exemplară, ar fi fost declarat suspendat. Cu atât mai mult cu cât circulau zvonuri că fusese văzut în mai multe locuri în acelaşi timp…
“De vreme ce dumneata o spui!” — a răspuns într-o zi unuia dintre prelaţi papa Pius al XI-lea foarte circumspect.
Ennemond Boniface relatează în articolul pe care l-a publicat în La Revue metapsychique despre padre Pio, în decembrie 1968, “faptele” următoare:
“Mgr. Ferdinando Damiani, vicar general al diocezei de Salto din Uruguay, obţinuse promisiunea lui padre Pio, în cursul unei vizite, că acesta va veni să-l asiste în momentul morţii. Anii au trecut… Într-o noapte, mgr. Barbieri, atunci arhiepiscop de Salto, aude bătăi în uşă.
Un capucin intră şi-i spune: «Mergeţi la mgr. Damiani care este pe moarte.» Arhiepiscopul aleargă la mgr. Damiani care suferise un atac grav de angină pectorală. Este împărtăşit în deplină luciditate şi moare liniştit. Dar călugărul care l-a trezit pe mgr. Barbieri cine este? Unde este? Arhiepiscopul îl caută. Nici urmă de capucin în arhiepiscopie.
Dar, în timp ce lui Damiani i se făcea toaleta mortuară, s-a găsit pe noptiera lui o foaie de hârtie pe care el mâzgălise cu o mână tremurătoare: «Padre Pio a venit.» Mgr. Barbieri a fost uluit, răvăşit… Apoi viaţa şi-a urmat cursul. Mulţi ani mai târziu, mgr. Barbieri se va duce la San Giovanni Rotondo şi îl va recunoaşte pe padre Pio.
Atunci, va exclama: «Am înţeles! -Ei bine, da, răspunde capucinul, aţi înţeles.»”
Ennemond Boniface îl consideră pe padre Pio şi un om cu darul profeţiei; el transcrie, într-una din scrisorile sale, cuvintele rostite de omul cel sfânt referitoare la primul război mondial. Cum să nu ne minunăm că padre Pio a putut să declare în 1917 că nu eram decât la jumătatea încercărilor? Cum să nu considerăm drept demne de încredere mărturiile referitoare la emanaţiile parfumate (sau fragrante) cu care padre Pio îi răsplătea pe cei asupra cărora se exercita, la sute de kilometri distanţă, protecţia sa spirituală?
Fiindcă una e să miroşi frumos, chiar a floare de portocal, şi altceva e ceea ce se numeşte, în sensul propriu, un miros de graţie; altceva e ca acest miros să fie perceput la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă: între cele două există o diferenţă ce ţine de natura unui fenomen. De aceea, padre Pio a fost un fel de star internaţional în materie de miracole.
Vindecător, taumaturg, prezicător, profet… S-a exagerat poate în ce priveşte austeritatea sa, ascetismul său, dar este adevărat că se mulţumea uneori cu un pahar cu apă şi cu Sfânta împărtăşanie, că nu dormea (când o făcea) decât două ore pe noapte etc.
În 1920 – avea pe atunci 33 de ani – citim în Daily Mail de 19 iunie:
“În fiecare zi, au loc scene extraordinare în mănăstirea părintelui. Ţăranii refuză să se spovedească altuia sau să primească Sfânta împărtăşanie din altă mână, decât a sa. Astfel, preoţii din mănăstire rămân fără lucru, şi până şi superiorul se plânge că viaţa la mănăstire este perturbată…
Se întâmplă des ca padre Pio să petreacă, în confesional, optsprezece ore fără întrerupere.”
După spusele penitenţilor săi, care veneau din lumea întreagă să-l atingă, să asiste la slujbele lui, să primească de la el împărtăşanie, padre Pio nu avea pereche în aflarea mărturisirilor deformate sau “uitărilor”; el mergea până acolo, încât unor asemenea oameni le refuza iertarea sau îi certa fără cruţare, când credea de cuviinţă. S-a tras concluzia că el poseda, ca nimeni altul, darul de a citi în conştiinţe ca într-o carte deschisă. Există în acest sens atâtea mărturii, încât suntem constrânşi să admitem că acest fapt e adevărat.
Lasă un răspuns