Percepţia dermo-optică

Jules Romains a crezut că percepţia extraretiniană (sau simţul paroptic) are ca bază existenţa ocelilor (ochi minusculi) ascunşi în piele. Aceasta nu corespundea cu ceva exact. Totuşi, scriitorul nu a încetat toată viaţa să creadă în asta, servindu-se în acest scop de experienţele efectuate de el însuşi şi apoi de Rene Maublanc, în 1924 (L’Educations pawptique). El a făcut din aceasta o funcţie fiziologică. Începând din anul 1960, cercetători americani şi sovietici se interesează de percepţia extraretiniană. Apoi, este rândul lui Yvonne Duplessis, în Franţa, sprijinită de Parapsychology Fondation (New York). Ea nu neagă fenomenul şi nici nu-l atribuie „ocelilor”, ci unui anume fel de percepţie, „percepţia dermo-optică”, termen împărtăşit de ea şi de savantul, pe atunci sovietic, profesorul Novomeiski, care continua cercetările la Institutul Pedagogic din Sverdlovsk (Rusia).

Ce înţeleg cei doi cercetători prin termenul respectiv? Această capacitate de a vedea fără ochi antrenează simţuri pe care subiecţii numiţi normali nu ştiu că le posedă în stare latentă. „Totul se reduce în aceste noi experienţe, spune Yvonne Duplessis, la asociaţii pe care subiectul reuşeşte să le stabilească în conştiinţa sa între impresii tactile, termice şi afective induse de culori. Aceste impresii, pe care subiectul antrenat învaţă să le recunoască şi uneori să le numească, pot merge de la aspru, pentru roşu sau portocaliu, la neted, pentru albastru.

” Există mari diferenţe între vederea extraretiniană, aceea pe care Jules Romains crezuse că o descoperise, şi percepţia dermo-optică. Prima diferenţă „rezidă în aceea că nu i se mai cere subiectului să vadă, ci să simtă impresiile fugitive (nevizuale) care se produc în vârful degetelor sale sau în palmă. O altă diferenţă, mai mică: se insistă mai mult asupra sensibilităţii mâinii decât asupra celei a feţei. Pentru a evita obiecţia existenţei unui bandou insuficient de opac, experimentatorii îi antrenează pe subiecţii lor utilizând o cutie specială care izolează complet ochii de mâinile lor”.

Percepţia dermo-optică se întemeiază pe faptul că „mâinile, ca şi suprafeţele colorate, emit radiaţii situate în infraroşul îndepărtat, ale căror interacţiuni induc efectele dermo-optice”. Ele pot, aşadar, să se producă nu numai în lumină, dar şi în întuneric. În fine, dacă un antrenament metodic permite unui subiect din şase să ia cunoştinţă de reacţiile sale dermo-optice, metode obiective permit măsurarea sau înregistrarea lor. Să dăm, mai întâi, ca exemplu metoda barierelor de culoare a prof. Novomeiski. El a putut să pună în evidenţă că, atunci când se pun mâinile deasupra stimulilor, indicii de recunoaştere a culorilor se situează la praguri (bariere) ale căror înălţimi variază de o manieră măsurabilă.

Prof. Novomeiski a consemnat, între altele, modificările care se produc paralel cu variaţia condiţiilor fizice: niveluri de iluminare, influenţa ecranelor — ecrane care i se reproşau lui Jules Romains că nu le foloseşte – transparente sau opace (plumb, aluminiu), ce acoperă stimulenţii coloraţi. „Noi înşine, continua Yvonne Duplessis, folosim o metodă dinamometrică pentru a înregistra diferenţele de presiune musculară induse de suprafeţele colorate – nevizibile pentru subiect – pe un dinamometru. Aceste experienţe au arătat că rezultatele lor se distribuie într-o ordine analogă ordinii culorilor în prismă. Barierele cele mai înalte şi presiunile musculare cele mai mari au fost induse de roşu, albastru-închis şi violet; barierele cele mai joase şi presiunile cele mai mici au fost induse de galben şi verde; cele determinate de celelalte culori se încadrează între aceste extreme. Dar, în timpul experienţelor făcute la lumina electrică incandescentă sau în întuneric, această repartizare se inversează. În acest caz, verdele a indus bariera cea mai înaltă şi presiunea cea mai puternică, în timp ce roşul, albastrul-închis şi violetul n-au fost decât slab simţite.”

„Această observaţie este importantă pe planul aplicării acestor cercetări în decorarea locuinţelor. De exemplu, verdele-crud nu este recomandat pentru pereţii unui dormitor.”

„Experienţele pe care noi le-am efectuat la Centre d’eclairagisme confirmă această influenţă a culorilor nevizibile asupra organismului omenesc. Laboratorul respectiv este destinat testării efectelor culorii asupra diferitelor materiale, dar noi l-am utilizat pentru studierea efectelor luminoase şi colorate ale mediului înconjurător asupra unor subiecţi lipsiţi de vedere. Intensităţile luminii pot să varieze în cazul respectiv de la întuneric la 5 000 de lucsi. De exemplu, o încăpere de 12 mp şi 2,60 m înălţime, cu plafonul luminat de un bec de 100 W, primeşte de la 100 la 200 lucsi. În plus, făcând să pivoteze pereţii în jurul lor, se poate transforma după plac culoarea: alb-slab, albastru-verde sau roşu-somon. Or, aceste variaţii au produs impresii diferenţiate la majoritatea subiecţilor testaţi. Albul-slab a indus o impresie de spaţiu care se lărgeşte, în vreme ce roşul a dat impresia de strâmtare a acestui spaţiu. O intensitate de 3 000 de lucsi a suprimat orice impresie şi a indus un efect analog cu ceea ce Jules Romains a numit o «strălucire neagră», adică, în locul unei viziuni foarte luminoase, se produce un fel de prag – de o întunecare totala.”

Mai avansaţi, se pare, decât cercetătorii americani, ruşi şi francezi, bulgarii spun că au încercat, printr-o altă metodă, o aplicaţie pedagogică cu şaizeci de orbi. Dintre aceştia, trei s-ar fi arătat imediat capabili să distingă culorile şi formele. Ceilalţi au trebuit să înveţe s-o facă. Dar încercările bulgarilor nu par prea sigure.

Articol etichetat cu:, ,

Care este gandul tau?