Părinţii teribili vs părinţii exemplari ai apelor şi văzduhului

delfinul alb belugaAbandonul propriului copil imediat după naştere este departe de a fi un „apanaj” al omului! Zeci de mii de specii animale îşi părăsesc progeniturile în momentul aparitiei lor şi chiar puţin înainte. Peştii, în primul rind, sunt abonaţii acestui nărav – şapte familii din zece nu se ocupă nici de micuţii peştişori şi nici măcar de ouă! Beluga, de exemplu, sau delfinul alb, un sturion, îşi depun ouăle pe un pat de stânci de pe fundul râului şi apoi… adio. Micuţilor, descurcaţi-vă cum puteţi!

S-ar putea crede că selecţia naturală pedepseşte aspru o atare dezinvoltură. Dar nu este aşa. Beluga despre care vorbeam se reproduce de 80 de milioane de ani fără nici cea mai mică problemă. Secretul? Cantitatea. Femelele depun până la trei milioane de ouă (faimosul caviar). Majoritatea sunt distruse de alţi pesti, ciuperci, paraziţi. Dar ce importanţă are, dacă infima cantitate de ouă care rezistă asigură perpetuarea speciei!

Rămâne totuşi o întrebare. Dacă aşa stau lucrurile şi în pofida „risipei”, rezultatele sunt pozitive, de ce exista şi specii care, pe parcursul evoluţiei lor, „resimt nevoia” de a-şi proteja urmaşii? Specialiştii avansează două motive. În primul rând, nu toate animalele au capacitatea de a produce „munţi” de ouă. Dacă morunul depune peste trei milioane de ouă anual, un micuţ peştisor, de numai trei centimetri, nu poate depune mai mult de 300-400 de ouă. Aşa că fiecare din ele este preţios şi trebuie protejat.

Al doilea motiv este că unele medii sunt mai periculoase decât altele. Fie pentru că ele conţin mai multe animale de pradă sau paraziţi, fie pentru că temperatura şi cantitatea de oxigen disponibile variază până la a pune în pericol viaţa micuţilor.

peste boartaDe aceea, în cursul evoluţiei au fost puse la punct diverse strategii de supravieţuire care au fost nevoite să se arate foarte rapid eficiente. Şi aşa s-a şi întâmplat, dacă judecăm după numărul considerabil de specii care populează astazi Pământul. Nu se poate deci spune că printre animale nu s-ar afla şi părinţi exemplari! Boarta, un mic peşte de râu, îşi „plantează” ouăle cu ajutorul unui tubuleţ între valvele unei scoici, de unde peştişorii vor ieşi numai în momentul în care sunt pregătiţi să înoate.

Uneori se întâmplă ca animalele să nu găsească o ascunzătoare pe gustul lor. Dar nu-i nimic! Totdeauna există o soluţie şi se poate construi un „cuib” adaptat cerinţelor progeniturii. Stupii de albine şi de viespi, de exemplu, nu sunt nimic altceva decât nişte imense incubatoare. Unele alveole construite de albinele lucrătoare servesc pentru depozitarea mierii, altele sunt încăperi de incubare pentru milioanele de ouă depuse de regină. În aceste adevărate alcovuri hexagonale, doldora de miere şi polen, larvele se nasc şi se dezvoltă sub protecţia întregii colonii până când se metamorfozează în adulţi perfect pregătiţi să servească comunitatea.

plosnita-ElasmuchaŞi asemenea soluţii se găsesc chiar dacă nu toată lumea are talentul de arhitect al albinei. Ploşniţa Elasmucha grisea depune pe o frunză de mesteacăn vreo 30 de ouă pe care apoi le supraveghează până la apariţia larvelor. Este adevărat că rămâne imobilizată timp de trei săptămâni, dar poate să-şi apere ouăle în orice moment! Alte specii sunt mai abile sau, poate, mai lipsite de imaginaţie.

peste tilapiaCrabii şi creveţii îşi transportă ouăle între picioare – o tehnică ce le permite să se hrănească, chiar dacă viteza lor de deplasaere este mult diminuată. Ca să nu mai vorbim despre o altă specie de peşte, rudă cu bibanul, micii peşti tilapias, care nu au găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi incubeze ouăle în… gură!

Ganduri si impresii pentru "Părinţii teribili vs părinţii exemplari ai apelor şi văzduhului":

  1. Jorjette C Diana

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.