Omul bionic inventat de Isaac Asimov

Se zice că (Isaac Asimov dixit), deci se zice că prin anii 2200-2300 e.n. un chirurg cunoscut de toată lumea ca un tip dintr-o bucată îi critica la o adunare publică pe cei care au prostul obicei să-şi pună în corp tot felul de proteze, amestecând organe şi membre de colagen şi protoplasma cu piese electronice, mecanice sau pneumatice, de nu se mai ştie apoi care ce-a fost. „Eu unul, zice chirurgul, sunt de modă veche şi n-am să mă schimb: robot am fost, robot rămân…”.

…Dincolo de gluma lui Asimov – ce mai bârfeşte el Inteligenţa Artificială viitoare! – rudimentele omului bionic s-au făcut însă simţite încă în cel de-al XX-lea veac. Nu vorbesc numai de tijele cu care osteologii înlocuiau tibiile rupte (marele fotbalist Dobay a purtat, la bătrâneţe, o tibie de oţel inox), nici de supapele (mecanice sau cedate de… porci) cu care repară inimi umane doctorii Pop de Popa sau Deac ci şi de piesele din material plastic, deci organic, construite de inginerii-chimişti Jacqueline şi Marcel Joszefowicz.

Omul bionic

omul-bionicAsupra lor merită să stăruim pentru că, pornind de la observaţia că schijele din plexiglas sunt resorbite de corpul omenesc, cei doi Joszefowicz şi-au pus în gând să inventeze, în laboratoarele de la Villetaneuve, polimeri perfect biocompatibili, adică acceptaţi de organismul uman. Ei ştiau că ţesuturile emit şi schimbă între ele mesaje electrice, mecanice şi chimice – mai ales ultimele li s-au părut accesibile celor doi chimişti francezi. Principiul cheie-receptor fusese emis încă de la sfârşitul secolului trecut, se ştia, de asemenea, că acetilcolina, proteinele, polizaharidele joacă rolul de purtător de semnal între neuroni, între celule – de aceea soţii Joszefowicz s-au hotărât să fixeze molecule-mesager de ţesut biologic la suprafaţa posibilelor implanturi de polimeri.

Au utilizat mai întâi heparină, apoi o combinaţie sofisticată de molecule reprezentând grupurile chimice funcţionale participând strict la legătura cu receptorul: a rezultat un tub, o conductă suplă de polimer, capabilă să înlocuiască vase de sânge în trupul omenesc, vase în care sângele nu coagulează! Grupa de chimişti a numit materialul BIORAC iar variantele ulterioare duc la apariţia unui copolimer cu o mulţime de calităţi, care nu permite fixarea bacteriilor – mai ales a temuţilor stafilococi – inhibă rejecţia, favorizează creşterea celulelor endoteliale, deci acceptarea naturală a „intrusului” în ţesuturi.

De la cornee şi cristalin din polimetacrilat de metil, valve din Dacron sau Teflon, sâni din silicon, articulaţii din polietilenă s-a ajuns, iată la vase de sânge dar şi la polimeri-medicamente, lanţuri organice, purtătoare de grupe chimice care vor fixa anticorpii anti-ADN ai bolnavilor. BIORAC este ridicat de lumea medicală de astăzi la rangul de principiu chimic, mai ales faptul că favorizează creşterea celulelor de ţesut îi acordă perspective futuriste pur şi simplu, mergând până la completa regenerare a unei artere sau, cine ştie, prin 2200-2300, chiar a unui organ.

Viitorul va însemna, aşadar, probabil, omul bionic, adică o combinaţie de – cine ştie cât la sută? – om natural, de ceva la sută plastic resorbit de organism plus încă nişte procente de electro-mecanic-pneumatic (vreun organ mai simplu, rinichii sau inima, de pildă).omul-bionic

Chirurgii zilei de dincolo de mâine vor fi şi chimişti, mecanici, electronişti foarte competenţi – pentru a face implanturile pe care cetăţeanul bionic planetar le va reclama. Competenţi până la perfecţiune – ceea ce numai maşina rece şi exactă poate să fie. „Discutând” între ei, chirurgii secolelor XXII-XXIII, reprezentanţi ai Inteligenţei Artificiale (I.A.), bineînţeles, şi-l vor aminti poate, pe străbunul protoplasmatic Isaac Asimov şi povestirile lui din negura veacurilor despre roboţi şi oameni bionici…

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.