O teorie a incompletitudinii în autocunoaştere

Conceptul de om este cea mai mare incertitudine, iar prototipul uman este departe de a fi clar, definit. Infinitele sondări ale omului de către om se află sub semnul incompletitudinii, al intangibilului. Principiul lui Heisenberg este marele postulat care se poate aplica (ca scurtă şi dureroasă lovitură sub centură) tuturor ramurilor de cercetare care studiază “ştiinţific “omul. “Marea dramă” este relativ simplu de explicat… Problema are două aspecte: cel intraindividual şi cel interindividual. A încerca o autocunoaştere cu procedee mentale interne înseamnă întâi autotransformare, astfel încât eventualele rezultate vor aproxima doar sinele. Iată de ce este imposibil să te autoanalizezi în situaţii diferite de cele autoinduse, inerent, prin procesul meditativ. Prin autoalterare, ipostazele surprinse vor fi simple aproximări ale realităţii, iar exactitatea exprimării matematice a modului de funcţionare a proceselor psihice, a cauzalităţii lor, scade. Într-o exprimare mai edificatoare!… Sunt un sistem în stare A. Încerc să mă autosondez. Inevitabil mă voi transforma într-o stare B , specifică, de mobilizare autocontemplativă. Rezultatele meditaţiei? Parametrii sistemului B, nicidecum ai lui A.

Ce face ştiinţa?

Aproximează pe A cu B şi îl pune în relaţie de cauzalitate cu un sitem C. Exemplifică, apoi teoretizează… O mare eroare! Nimeni nu poate demonstra că şi din A s-ar fi ajuns tot în C. Întrebare! Unde-i cauza lui C… În A, în B, în (A?B), în (B-A) sau în (A-B). IMPOSIBIL de precizat… ; suntem sub semnul unidirecţionalităţii temporale! NU putem da timpul înapoi pentru a verifica separat cele 5 ipoteze. Fiecare eveniment trebuie trăit şi studiat de cel puţin două ori (şi asta în cel mai fericit caz) pentru a se putea formula ceva precis şi universal valabil despre el! Variabilul, sau dimpotrivă, invariabilul uman sunt indemonstrabile! Soluţia? Ne mai trebuie o dimensiune… cea supratemporală! Omul este elementul generator al unui nou univers–cel psihic–iar astfel de elemente nu pot fi studiate decât dintr-o supradimensiune (oare ezoterismul oriental oferă căi de iniţiere?). Lumea fizică, materială nu s-ar fi putut autoaborda decât prin supradimensionalitatea psihicului. Acesta din urmă, prin analogie, nu se poate axiomatiza decât prin suprapsihic (oare există?… parapsihologia susţine că da!… şi există mulţi oameni convinşi că socialul este o amprentă a suprapsihicului!).

Concluzie!

Validarea perfectă a cunoaşterii de sine stă numai în puterea parapsihologiei … Iată deci unul dintre aspectele incompletitudinii şi limitelor de care se izbesc ştiinţele socio-umane în forma lor actuală, ştiinţe care resping deseori, chiar nefondat, paranormalul!

  1. Conceptul de subconştient biologic
  2. Ipoteză asupra originii “instinctului religios” la om. Genele sociale.
  3. De la gene sociale la clone. Ipoteză psihanalitică asupra originii embrionare a religiei
  4. Dragostea ca mod de manifestare a genelor sociale (GS). Ipoteză “cvasiştiinţifică”
  5. Pescuitul şi vânătoarea… ca metafore a tot ceea ce se petrece azi cu noi!
  6. Mincinos final literar: de la “Impresii despre drept şi actul dreptăţii ca mecanism social”… până la “certitudinea existenţei divine”!

Care este gandul tau?