Misticism – fenomene fizice şi fiziologice

Acrobaţiile fiziologice care însoţesc şamanismul, fachirismul, spiritismul tind întotdeauna să dovedească ceva. Stăpânirea pe care ele o cer din partea individului care li se supune – oricare ar fi motivaţiile sale profunde — ţine deci de voinţa care îşi propune un scop şi nu face economie de mijloacele folosite pentru a reuşi. (Această voinţă poate să nu aparţină unui individ; este, mai frecvent, a grupului şi ar putea fi descrisă ca o instanţă simbolică.)

La polul opus, miracolele corporale care aparţin misticilor creştini din Occident constituie o cheltuială inutilă, un exces de care comunitatea şi cei interesaţi s-ar lipsi bucuroşi, dacă ar depinde numai de ei să facă economie. La misticii creştini, miracolul nu este voluntar; el este aproape prohibit, mai ales după Reformă. Dacă, în ciuda tuturor, ei îl acceptă, o fac ca şi cum s-ar ascunde şi supunându-se unei alte voinţe, cea a lui Dumnezeu.

Deci ei suportă miracolul, pentru care sunt un receptacul pasiv, în vreme ce fachirii, şamanii, yoginii şi spiritiştii îl provoacă. Catolicii n-au considerat niciodată miracolul drept o garanţie a adevărului doctrinal. Biserica nu are încredere în ei din cauza pericolului de a întemeia credinţa pe altceva decât pe revelaţia evanghelică şi pe dogma definită prin tradiţie eclesiastă.

Dacă ea tolerează miracolele, o face sub presiunea pietăţii populare. În afară de aceasta, pentru ca ea să nu vadă în miracol ceva fraudulos sau banal de natural, chiar patologic, trebuie ca persoana care prezintă simptomatologia mai mult sau mai puţin spectaculoasă a misticismului să ducă o viaţă virtuoasă, în deplină conformitate cu învăţătura lui Hristos, cu dogma şi cu exemplul dat de hagiografie.

Fenomenele fizice ale misticismului sunt considerate tot atâtea manifestări excentrice, venind de la anumite fiinţe de excepţie, a căror credinţă ia caracterul – un pic prea radical, după părerea ierarhiei – al unei identificări cu Hristos sau al unei fuziuni nediferenţiate cu Unul.

Chiar dacă astăzi Biserica Catolică nu-l mai bănuieşte sistematic pe Necuratul că abate de pe drumul cel bun tendinţa spre misticitate, operând „prestigii”, ea rămâne foarte prudentă faţă de faptele înseşi şi nu sfătuieşte poporul creştin să admită miracolul fără reticenţe, acesta din urmă trebuind să fie perceput ca un semn (de interpretat pe planul supranatural) mai mult decât ca un fapt — care ar traduce intruziunea supranaturalului în ordinea naturalului. În rest, teologia distinge pe de o parte miracolele, care nu pot fi decât opera lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, prestigiile.

Acestea din urmă sunt numai nişte mistificări demonice, şi sfântul Jerome insistă mult asupra caracterului lor de iluzii („apparentes seci non existentes”). Câmpul de acţiune a Diavolului fiind redus, el nu face altceva decât să-l imite pe Dumnezeu; el nu poate să facă mai mult. Preluat, începând din 1643, de Acta scmctorum abollandiştilor, legendarul creştin a păstrat adevărat în memorie un anumit număr de cazuri, din care numeroase sunt îndoielnice.

Dar avantajul acestor consemnări este că ele prezintă întreaga gamă de miracole corporale considerate posibile în sfera misticismului occidental, cel puţin la un moment dat. De altfel, îi datorăm lui R.P. Herbert Thurston, de la Compania lui Iisus, un studiu foarte documentat asupra fenomenelor fizice ale misticismului, printre care, în primul rând, trebuie să cităm, desigur, stigmatizarea eristică.

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?