Ce se petrece în mintea unui bolnav mintal?

Anul 1886 ca şi perioada imediat următoare nu au fost uşoare pentru Jung deoarece moartea tatălui său (la începutul lui 1886) a fost urmată de restricţii financiare (prin care a învăţat să se bucure de lucrurile simple). Cu toate acestea perioada studenţiei a fost pentru el frumoasă, a spiritulii şi a prietenilor. În această perioadă se întâlneşte pe tărâmul spiritual cu Nietzsche, întâlnire care-l impresionează şi care-I lasă urme la fel de adânci ca întâlnirea cu Faust. Descoperă chiar şi greşeala lui Nietzsche “că, plin de curaj şi de naivitate, şi-l lăsase liber pe nr.2, într-o lume care nu pricepea şi nu înţelegea nimic despre astfel de lucruri”(ibidem,pag.117), motiv pentru care, în timp ce Faust I-a deschis o uşă, Zarathustra I-a închis pentru vreme îndelungată, alta.

În această vreme apar şi întrebările referitoare la specializare, opţiunile iniţiale fiind chirurgia sau medicina internă. Dar, în timp ce se pregătea pentru examenul de stat, descoperă psihiatria, despre obiectul ei de studiu împărtăşind părerea majorităţii contempoarnilor săi- “Boala mintală era o problemă lipsită de speranţă, fatală, iar această umbră cădea şi asupra psihiatriei.” Dar odată cu citirea cărţii lui Krafft-Ebing “Rehrbuch der Pszchiatrie” devine limpede pentru el că “numai aici se puteu uni cursurile celor două şuvoaie ale interesului meu şi, ajungând la confluenţă îşă puteau construi albie comună. … Aici era în sfârşit locul unde coliziunea dintre natură şi spirit devenea realitate.” (A.Jaffe, 1996,pag.122-123)

Prin această decizie, surprinzătoare atât pentru el însuşi, cât şi pentru ceilalţi, colegi şi profesori, Jung reuşeşte “unirea unei naturi duble”, şi asfel, pentru prima dată, cele două personalităţi vor merge pe un drum comun dobândind, dintr-o dată, un acelaşi rost al existenţei lor. Această decizie face ca la 10 decembrie 1900 să ocupe postul de medic la spitalul Burghölzli din Zürich. Această etapă a vieţii sale a debutat prin închiderea, dorită şi asumată, între zidurile spitalului de boli mintale şi încercarea de familiarizare cu acestea, practic şi teoretic. Jung defineşte cariera sa psihiatrică astfel: “experimentul meu subiectiv, din care a ieşit la iveală viaţa mea obiectivă”.

 

cerul

Ce se intampla in mintea unui bolnav mintal?

Întrebarea care a constituit resortul întregii sale căutări în acest domeniu “ce se petrece în mintea unui bolnav mintal” a făcut să devină complet nemuţumit de răspunsurile pe care psihiatria începutului desecol XX le oferea şi, de asemenea, să-l aprecieze pe Sigmund Freud pentru faptul de a fi introdus psihologia în psihiatrie. Călăuzit de axioma “în psihologie nu există mai niciodată un adevăr echivoc” Jung afirmă: ” în multe cazuri psihiatrice pacientul bolnav mintal deţine o poveste care nu a fost relatată şi care de regulă nu o ştie nimeni. Pentru mine, terapia propriu-zisă începe abia după analizarea acestei istorii personale. Ea reprezintă secretul pacientului, secretul care l-a făcut să se prăbuşească. Totodată ea conţine cheia către tratamentul lui” ( A.Jaffe, 1996, pag.130) Deci, cam asta se petrece in mintea unui bolnav mintal.

Această poveste, adevărată piatră din vârful unghiului, ca şi tratarea (sau autotratarea ) ei constituie, de cele mai multe ori, momente cheie ale individuării. În funcţie de modul în care sunt trăite şi în care devenim conştienţi de ele, parcurgem individuarea sau, doar un drum oarecare, nu numai lăturalnic ci şi înfundat, al vieţii noastre psihice. Din 1905 Jung obţine titlul de docent şi predă cursul de psihiatrie la Universitatea din Zürich. În acelaşi timp este numit medic-şef la Clinica Psihiatrică Universitară, funcţie pe care o ocupă 4 ani, iar clientela sa particulară este din ce în ce mai numeroasă.

În cadrul carierei sale didactice, până în 1913, predă psihopatologa, fundamentele psihanalizei freudiene, psihologia primitivilor. Devine cunoscut prin studiile asupra asociaţiilor, motiv pentru care în 1909 este invitat în America la Clark University unde I se acordă titlul de “Doctr of Laws Honoris Causa”. Din acelaşi an începe să studieze mitologia unde intuieşte că ar putea găsi unele răspunsuri, deoarece “sufletul nu este doar o problemă personală, ci una universală, iar psihiatrul are de-a face cu o lume întreagă.” În această perioadă, prin practica analitică, Jung ajunge la o întârire semificativă a valorii care trebuie să se atribuie dezvoltării unitare (nu unilaterale) a omului, dezvoltare presupusă şi conţinută de către o individuare asumată:

“Am constatat adesea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieţii. Ei caută poziţie, căsătorie, reputaţie, succes exterior şi bani şi ramân nefericiţi şi nevrotici, chiar dacă au obţinut ce căutau. Asemenea oameni sunt închistaţi, de obicei, într-o prea mare îngustime spirituală. Viaţa lor n-are destul conţinut,n-are sens. Dacă pot evolua către o personalitate mai cuprinzătoare, de cele mai multe ori le încetează şi nevroza. De aceea ideea de dezvoltare a avut pentru mine de la bun început cea mai mare însemnătate.” (A.Joffe, 1996, pag.151-152)

Unul dintre momentele importante ale individuării trăite de către Jung a reprezentat-o întâlnirea (iniţial doar în planul ideilor) cu Sigmund Freud. Prima întâlnire dintre ei a avut loc în 1907 şi a durat, fapt deja prea bine cunoscut, 13 ore. Deşi Jung îl respecta şi îl admira pe Freud ca deschizător de drumuri, ruptura dintre ei , în final, este inevitabilă. Cuvintele prin care Constantin Brâncuşi s-a despărţit de Rodin “La umbra unui stejar falnic nu poate creşte nimic” sunt, probabil, la fel de adevărate şi pentru cei doi “stejari” ai psihologiei abisale.

Oricum, Jung considera că alături de punctele de vedere diferite şi ireconciliabile asupra multor probleme ale dezvoltării psihice, importanţa copleşitoare pe care Freud o atribuia autorităţii personale în detrimentul adevărului a stat la baza rupturii dintre ei. Însă momentul cu adevărat crucial al individuării lui Jung este ceea ce el numeşte “confruntarea cu inconştientul”, confruntare pe care o începe prin a se lăsa conştient pradă impulsurilor inconştientului. “Altfel spus, trăieşte vise pe care nu le poate interpreta mulţumitor în acel moment al existenţei lui, reînnoadă legătura cu copilăria prin construcţii-jocuri din pietre, mai ales. Astfel “gândurile mi se limpezeau şi puteam înţelege fantasmele a căror prezenţă doar o presimţeam vag, doar o intuiam că zăcea în mine” (ibidem, pag.183)

Acest început de pelerinaj prin propriile adâncuri dură câţiva ani şi se dovedi a fi înspăimântător de multe ori. “O furtună o succeda pe cealaltă. Faptul că reuşeam să rezist era o chestiune de forţă brutală. Câţi n-au fost sfărâmaţi! Nietzsche şi Holderline şi atâţia alţii. În mine sălăşluia o forţă demonică şi încă de la început mi-a fost limpede că trebuie să găsesc semnificaţia a ceea ce trăiam în fantasmele mele.” (ibidem,pag.185)

<< Partea 2Partea 4 >>

Ganduri si impresii pentru "Ce se petrece în mintea unui bolnav mintal?":

  1. Jorjette C Anunturi Ploiesti

Care este gandul tau?