Mecanismele de traumatizare fizică sunt acele lucruri pentru care iti cheltui toti banii, doar că orientate către auto-traumatizare. Se ajunge la aşa ceva printr-un exces de uz sau printr-o supra acumulare.
Numesc “lucruri” şi acele acţiuni fizice rezultate ale unor comportamente învațate.
Dincolo de material, dincolo de ceea ce omul poate crea, a creat, şi foloseşte în viaţa sa, se află TĂRÂMUL sau Lumea Creatorului. Totul provine din această lume. Ceea ce tu azi deţii şi utilizezi, savurezi prin toate simţurile, au fost create de minte, prima dată. De ce le iubești dacă îți fac rău?
Creierul este un mecanism de traumatizare fizică. Bolnavii sunt captivi în propria lor iluzie sau în cea creată de altcineva (medicul de exemplu), această iluzie fiind mediul proprice traumatizarii.
Conştientizarea este pasul final, după ea apare procesul de traumatizare. Există aşadar greşeli precum există şi corectitudine. Alegerile fac totul pentru că se bazează pe ceea ce se află în tărâmul nevăzut al imaginaţiei, al cunoaşterii nespusă încă. Din acest loc sustragem alegerile noastre de zi cu zi.
Boala este un mecanism de traumatizare fizică menit să te trezească
De ce nu ar fi extremismul un urmaş sau un predecesor al “micilor suferinţe” ce aduc moartea: cancer, tumori, boli de piele, boli ale ficatului, boli ale aparatului digestiv, tuberculoză, SIDA, tumori, boli ale picioarelor, boli ale oaselori, boli ale inimii, boli ale organelor genitale etc. ?
Cauzele subtile ale bolilor vin să ne explice unde suntem acum când suntem bolnavi. Nu are legătură cu ce credem, cu faptul că acceptăm sau refuzam sa recunoastem că din vina noastră suntem bolnavi. Totul ţine de dovada pentru care noi trebuie să deschidem ochii.
Am auzit de o tânără care se plânge de celulită. A apelat la un masaj anti celulitic, dar când i-am spus că trebuie să ţină o cură, şi că trebuie să elimine toxine din organism, şi că ceea ce acum mănâncă trebuie scos din meniu, a refuzat: “nu pot să nu mănânc deloc carne”.
O persoană suferind de diabet continuă să îşi facă insulină pentru tot restul vieţii dar nu vrea să îşi schimbe modul de a trăi/vedea viaţa, şi felul cum se vede pe ea însăşi. Pur şi simplu nu vede că este o problemă în asta, ba chiar nu consideră că din această cauză este ea bolnavă de diabet. Crede ceea ce îi spun medicii, că doar prin minune îi poate dispărea diabetul sau să ţină tratamentul că poate peste ani are noroc să-i dispară, adică să-şi facă efectul cum ar fi. Paradoxal pentru acea minune a vindecării ea nu face nimic.
De acest motiv uneori tămăduirea, minunea vindecării, scăparea din suferință, nu ajunge să se înfăptuiască, pentru că omul nu vrea să audă!
Şi câte nu ar mai fi de spus … Totul este în creier nu?
Lasă un răspuns