Maghiran plantă aromatică bună la mâncare și desert

Maghiranul (Majorana hortensis) este simbolul modestiei şi discreţiei. Tufa lui globuloasă, asemeni unei grămăjoare de confeti catifelate cenuşiu-verzui, trece adesea ne­observată, semnalându-se doar prin parfumul suav şi delicat. Cei care l-au cunoscut, îl îndrăgesc şi nu se mai pot lipsi de el.

În industria parfumurilor se află pe primele locuri, depăşit doar de trandafir şi levănţică, care au însă neapărată ne­voie de tovărăşia sa, pen­tru că le temperează şi le îmbină armonios pe amândouă, adăugându-le gingă­şie, distincţie şi eleganţă.

Multe regiuni ale lumii îşi dispută maghiranul. Unii spun că patria lui trebuie căutată în Africa de nord. Orientul, unde este la mare cinste din cele mai vechi timpuri şi Europa meridională, care-l foloseşte cel mai in­tens şi unde creşte cel mai bine se pretind fie­care patria celei mai fin, înmiresmate plante aro­matice. Europenii se mai prevalează de un drept în legătură cu maghira­nul : primul care l-a bo­tezat cu denumirea lui de azi a fost vestitul Albert Magnus, în secolul al XIII-lea, ceea ce atestă vechimea lui pe aceste meleaguri.

maghiran planta aromatica buna la mancare si desert

Este o plantă măruntă, nu mai înaltă de 30—50 cm, cu tulpini subţiri şi fine, dar care cresc drepte şi graţioase. Ele se ramifică foarte mult şi poartă numeroase frunze mici, rotunjite, dispuse două câte două. Toată planta are un aspect catifelat, acoperită fiind cu un puf fin, scurt şi des, ca şi frunzele, care-i dă un colorit pastelat, verde-cenuşiu. Florile mici, crem-albicioase, stau adunate în bucheţele sferice, ca nişte pompoane minuscule, protejate cu gingăşie de bractee cu marginile aduse în sus în chip de cupă.

Seminţele sunt foarte mici (intră 4000—5000 într-un gram) sferice sau uşor alungite, de culoare cafenie, mai mult sau mai puţin închisă. Din 100 de seminţe răsar aproximativ 60 plante, şi această facultate germinativă durează 2—3 ani.

Ca să crească bine, maghiranul are nevoie de un sol uşor, însorit şi fertil, dar nu îngrăşat prea de curând cu gunoi. Deoarece e sensibil la frig, se sea­mănă la sfârşitul lui aprilie; dar mai bine e să se producă mai întâi răsad. Odată ce planta s-a în­firipat, creşte rapid şi la începutul lui iunie se pot recolta primele frunze. Din iulie pînă în septem­brie înfloreşte într-una.

Deşi peren, maghiranul nu rezistă afară în timpul iernii, fapt pentru care în cultură e anual. Dacă se scot plantele toamna, cu pământ pe rădăcini şi se plantează la ghiveci, primăvara pot fi readuse în câmp. În felul acesta pot vegeta ani de-a rândul. Practicarea acestor operaţii la un număr mai mare de plante este însă anevoioasă. Mai uşor este să se tundă toamna lăstarii tineri şi să se pună la înrădăcinat, plantaţia refăcându-se primăvara cu aceşti butaşi (vezi mai multe informații despre cultivare si creștere).

De altfel maghiranul, cea mai plăcut parfumată dintre toate plantele aromatice, este de mult cunoscut şi iubit ca plantă de apartament. Gingăşia acestui membru al familiei mentei, ca şi mireasma fină a frunzelor sale, îl fac un oaspete permanent şi agreabil al casei. Proaspete sau us­cate ele dau un parfum de o delicateţe neasemuită ceaiurilor, băuturilor răcoritoare, sosurilor, friptu­rilor, mâncărilor din carne sau legume, preparatelor din ouă, brânzeturilor, supelor, ghiveciurilor, sala­telor, chiar şi deserturilor.

Maghiranul este o incomparabilă plantă aromatică

Pe drept cuvânt considerată ca zâna bună a artei culinare. Încercaţi să adăugaţi puţin maghiran ori­căruia din alimentele enumerate şi veţi vedea că el are într-adevăr puterea magică de a înviora şi scoate din anonimat mâncarea cea mai modestă sau lipsită de orice savoare. Alături de busuioc este inegalabil şi de neînlocuit pentru crearea fondului aromatic la fripturi, în sosuri şi tocături din carne. Are însuşirea rară de a redresa gustul şi parfumul oricărui preparat culinar, punându-i în valoare ca­lităţile şi estompându-i defectele.

Câteva frunzuliţe de maghiran în ceaiul dumnea­voastră de dimineaţă, mai ales când vă simţiţi “la pămînt”, vă redau buna dispoziţie şi vă fac să pri­viţi viaţa cu alţi ochi. Un ceai călduţ de maghiran, îndulcit cu puţină miere, băut seara, eventual com­binat cu câteva flori de tei, câteva fire de busuioc şi 2—3 frunze de mentă, dă o senzaţie de uşurare în stomac şi creează o stare plăcută de somnolenţă euforică. Nu degeaba scria botanistul John Gerard, încă în 1597 că “măghiranul este bun pen­tru cei prea înclinaţii spre oftat”.

Nici o altă plantă aromatică nu are, în aceeaşi măsură cu maghiranul proprietatea de a înnobila preparatele cele mai banale dar foarte apreciate pentru că sunt consistente şi gustoase, cum sunt cârnaţii de casă, caltaboşii, toba, lebărul. De aceea, în Germania, patria cârnaţilor şi mezelurilor de casă, i se spune Wurstkraut — aromă pentru cârnaţi.

În cele ce urmează vă punem la dispoziţie câteva reţete mai puţin banale în care maghiranul se pre­zintă în lumina sa cea mai favorabilă.

Rețete în care maghiranul înnobilează gustul mâncărurilor simple

friganele cu maghiran pentru micul dejunFrigănele cu maghiran

Ingrediente : 6 felii de pîine albă, 1/2 litru lapte uşor în­dulcit, 2 ouă, 1 ceaşcă ulei, 1 linguriţă maghiran, sare.

Preparare. Pâinea se înmoaie în lapte, dar nu prea mult. Se bat ouăle cu sarea şi măghiranul. Feliile se scot cu furculiţa, pe rând, din lapte, se scurg puţin şi se trec prin ou. Se prăjesc apoi pe o parte şi pe alta, până se rumenesc. Se ţin calde şi se ser­vesc cu sote de mazăre.

Alivanca cu maghiran

Ingrediente : 600 g brânză de vacă, 5 ouă, 6 linguri smân­tână, 3 linguri mălai, 3 linguri făină, 1 lingură unt, 2 lin­guri pesmet, 1 lingură maghiran, 1 linguriţă sare.

Preparare. Brânză, bine scursă, se amestecă cu măghiranul şi smântâna. Se omogenizează bine. Se încorporează mălaiul, făina, pesmetul, sarea. Se adaugă gălbenuşurile şi albuşurile spumă. Se unge o tavă lungă (de cozonac), cu unt şi se umple cu această compoziţie. Se coace până se rumeneşte şi când la clasica încercare cu paiul acesta iese curat, se răstoarnă pe un platou şi se serveşte cu smântână.

Cartofi Batate cu maghiran

Ingrediente : 2 ceşti batate tăiate felii, 1 ceapă tăiată peş­tişori, 1 ceaşcă mazăre proaspătă sau din conservă, 1/3 litri zeamă în care a fiert mazărea, 1 linguriţă pudră de ma­ghiran, 1 lingură margarină sau ulei, 1 linguriţă zeamil, sare, boia dulce de ardei.

Preparare. Se pun legumele cu lichidul şi gră­simea într-o cratiţă. Se presară cu sare şi maghiran, se înăbuşe până devin fragede (cca 40 min). Se scot 2—3 linguri din zeamă şi se amestecă cu zeamil. Se adaugă boiaua şi se toarnă la loc peste legume, care se mai dau într-un clocot pînă se leagă sosul.

Sos de maghiran cu zeamil

Ingrediente : 5 cepe eşalote, 3 linguri ulei, 1/2 ţelină rasă pe răzătoarea mare, 1 linguriţă făină sau zeamil, 2 roşii (facultativ), 1 linguriţă sare, 2 linguriţe maghiran, 1 ceaşcă apă sau lapte.

Preparare. Se toacă mărunt eşalotele şi se înă­buşe în ulei. Se adaugă făina. Se stinge cu apa clocotită cu lingurița de sare. Se adaugă ţelina şi se fierbe 5 minute. Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi tăiate bucăţi şi maghiranul. Se fierb până se leagă sosul. Se foloseşte cald sau rece pentru rasol de pasăre sau de peşte, sau la diverse legume fierte natur.

Ganduri si impresii pentru "Maghiran plantă aromatică bună la mâncare și desert":

  1. Jorjette C Florin

Care este gandul tau?