La curtea lui Dionysios – tabloul filozofilor

Curtea lui Dionysios cel Tînăr (tiran al Siciliei între 367 – 357 şi 346 – 344 î.Hr.) excela în ceea ce anticii numeau „modul de viaţă siracuzan”. Plutarh, în Viaţa lui Dion, vorbeşte de o beţie care durase nouăzeci de zile, timp în care nimeni nu avusese voie să rostească vreun cuvînt serios. Curtenilor le era îngăduit numai să bea, să cînte, să danseze şi să facă dragoste. Vinul şi femeile se găseau acolo din abundenţă.

Platon însuşi, în Scrisoarea a 7-a, aminteşte, într-o manieră critică, de „modul de viaţă siracuzan” pe care îl găsea nepotrivit, fiindcă nimeni nu făcea altceva decît să se ghiftuiască (de mai multe ori pe zi) şi să se culce în fiecare noapte cu cîte o femeie alături. Platon, se ştie, era un admirator al spartanilor şi al modului lor de viaţă pe care îl găsim lăudat şi în Republica şi în Legi.

Şi totuşi, Dionysios nu era un simplu barbar. La curtea sa se găseau în permanenţă o mulţime de filozofi, Platon nefiind, printre ei, decît un intrus. În Scrisoarea a 2-a, către Dionysios, Platon face referinţă la faptul că şi alţi filozofi, mult mai puţin cunoscători ca el, se perindau pe la curte, tiranul dîndu-le atenţie mai degrabă lor decît lui. Iar în Scrisoarea a 7-a el pomeneşte de unii filozofi care stăteau tot timpul la curtea lui Dionysios şi îl denigrau pe el, pe Platon. Aristipp, cirenaicul, era cel mai cunoscut dintre ei şi, probabil, cel mai bătrîn, aflat acolo încă de pe vremea lui Dionysios întîiul. Diogene Laertios povesteşte într-o anecdotă cum un adversar i-a reproşat lui Aristipp că l-a părăsit pe Socrate pentru a merge la curtea lui Dionysios (cel Bătrîn, probabil, adică tatăl Tînărului, singurul Dionysios pentru care putea să-l părăsească pe Socrate, mort în 399 î.Hr.). Hedonistul i-a răspuns sincer adversarului: „M-am dus la Socrate pentru învăţătură, iar la Dionysios pentru petrecere.” Tot Diogene Laertios ne dă de înţeles că Aristipp era unul dintre cei mai linguşitori şi servili indivizi din preajma tiranului, neezitînd să i se ploconească la picioare (fiindcă acolo, zicea filozoful, avea Dionysios urechile) atunci cînd vroia să obţină ceva. Era foarte risipitor, iar între el şi Platon va lua naştere, cu timpul, un dispreţ reciproc cu toate că, se pare, la început relatiile dintre cei doi erau amicale.

Ştim că Aristipp era foarte influent la curtea lui Dionysios. De fapt, n-ar fi exclus să fi fost „filozoful oficial” al tiranului siracuzan, cel care să-i fi furnizat lui Dionysios o doctrină – hedonismul, adică identificarea virtuţii cu plăcerea – numai bună pentru modul acela de viaţă.

Anecdotele anticilor nu sunt, cu siguranţă, izvoare credibile, dar ele stau mărturie, totuşi, pentru o anumită dispoziţie mentală. Chiar dacă, să zicem, Platon şi Aristipp nu îşi vor fi aruncat niciodată cuvinte grele, aşa cum ne invită să credem Diogene Laertios, probabil că ei, într-adevăr, s-au duşmănit. Cei doi se incomodau reciproc: prin venirea lui Platon, Aristipp îşi vedea periclitată şi poziţia sa de filozof principal al curţii, şi avantajele materiale pe care le avea de pe urma acestei poziţii. Plutarh, în aceeaşi Viaţă a lui Dion, ne povesteşte cum, o dată cu venirea lui Platon (în timpul celei de-a doua călătorii siciliene, 367 î.Hr.) toată curtea a început să înveţe matematică, iar stilul de viaţă s-a modificat brusc şi radical, devenind, pentru o vreme, sobru şi rezervat. În aceste condiţii, invidia lui Aristipp şi a discipolilor săi era evidentă. Aristipp – Aristotel ne-o spune în Metafizica – n-avea nici o înclinaţie pentru matematici, fiindcă nu prezentau „interes etic”. De aceea, cînd Helikon din Cyzicene, un platonician care îşi însoţea maestrul, a prevăzut corect o eclipsă de soare, „Aristipp, glumind cu alţi filozofi, le zise că şi el poate să prevadă ceva extraordinar: că nu peste multă vreme Platon se va certa cu Dionysios.” (cf. Plutarh) Chiar şi ireală, această anecdotă, prin însăşi existenţa ei, ne transmite multe lucruri despre invidia pe care vizita lui Platon (care fusese primit în Sicilia cu sacrificii aduse zeilor) trebuie să o fi născut în anumite cercuri de la curtea lui Dionysios. Pe de altă parte, Platon însuşi era incomodat de Aristipp deoarece hedonismul acestuia nu putea fi decît dăunător dorinţei sale de a-şi pune în aplicare ideile cu ajutorul tiranului sicilian.

Odată Dionysios i-a recompensat pe amîndoi: lui Platon i-a dat o carte, lui Aristipp bani. „Într-adevăr, mie îmi trebuie bani iar lui Platon cărţi.” – ar fi zis hedonistul.

Altă dată tiranul dădu o petrecere la care le porunci tuturor să se îmbrace în purpură (culoarea femeilor uşoare) şi să danseze. Platon refuză, recitînd versul: „Strai muieresc n-aş putea pe mine să pun niciodată.” În schimb, Aristipp s-a conformat dorinţei lui Dionysios recitînd şi el: „Chiar în vîrtejul cumplit stîrnit de serbarea lui Bachus / Înţeleapta femeie de fel nu-şi vinde-va trupul.” (Cf. Diogene Laertios)

În general, Aristipp are parte de o judecată puţin favorabilă din partea contemporanilor. Nici felul în care Xenophon îl descrie în Memorabilia nu e mai bun. Acolo, el este un dintre discipolii cei mai „şmecheri” ai lui Socrate, care stă în preajma maestrului nu pentru a-şi însuşi modul sobru de viaţă al acestuia ci pentru a învăţa cîteva „fleacuri” pe care să le vîndă apoi pe bani grei altora.

Dar ce făceau filozofii la curtea lui Dionysios? Ţineau prelegeri, îşi citeau operele, discutau între ei şi, cum am spus, probabil că se mai şi duşmăneau. N-ar fi exclus ca trilogia neterminată Timaios-Critias-Hermocrate să fi fost pregătită de Platon în vederea prezentării ei la curte. Trilogia avea în mod evident un caracter moralizant, care trebuia să arate cum mica şi virtuoasa cetate a Atenei reuşise, respectînd un mod de viaţă divin, să învingă marea, dar corupta Atlantidă. În plus, teoria politică este, practic, aceeaşi cu teoria din Republica, un singur amănunt esenţial fiind acum (cu grijă) epurat: ideea filozofului-rege. Oare de ce ar fi renunţat Platon la această idee, dacă nu pentru a nu părea ireverenţios dinaintea unui rege…? Şi, poate, Platon îşi va fi abandonat proiectul la plecarea din Sicilia, cînd o asemenea trilogie devenise lipsită de sens.

Prietenii lui Platon la curtea lui Dionysios erau pitagoreicii. Cel mai de seamă dintre pitagoreicii vremii, Archytas (care, se pare, a avut în epoca lui cîteva contribuţii importante în matematică, fiind totodată şi profesorul lui Eudoxus, astronomul despre care se spune că a descoperit că anul solar nu are 365 de zile fix, ci 365 de zile şi şase ore) era el însuşi strateg al Tarentului, o cetate de pe coasta sudică a Italiei. Diogene Laertios spune că Archytas l-ar fi scăpat de la moarte pe Platon, scriindu-i o scrisoare lui Dionysios. De la Diogene se înţelege că Archytas l-a salvat pe Platon cu prilejul celei de-a doua călătorii, deci prima la curtea lui Dionysios cel Tînăr. Plutarh pare să indice însă a treia călătorie. Şi de la Platon aflăm, citind Scrisoarea a 7-a, că Archytas s-a aflat printre cei care l-au îndemnat să meargă a treia oară în Sicilia, lăudîndu-i mult virtuţile lui Dionysios şi dragostea de filozofie pe care o arăta acesta în ultima vreme.

Nu ştim dacă Archytas şi Platon s-au întîlnit vreodată la curtea lui Dionysios, dar pitagoreicii – printre care, cu siguranţă, mulţi discipoli ai lui Archytas – erau cu siguranţă prezenţi şi îl sprijineau pe Platon în încercările sale de a schimba „modul de viaţă siracuzan”. Unul dintre ei – Archedemos, care a venit şi la Atena, cu un mesaj de la Archytas, în favoarea lui Dionysios – apare şi la Plutarh şi la Diogene Laertios. Alţii – Archippos, Philonides, Aristokritos – numai în scrisorile platonice. Un altul, Philolaos, l-ar fi ajutat pe Platon să cumpere nişte dialoguri pe care ulterior le-a copiat în Timaios (dialog care, conform anumitor mărturii antice, ar fi un plagiat). În orice caz, prietenia dintre Platon şi pitagoreici era atît de strînsă, încît un istoric antic – Diodor din Sicilia, care a scris prin sec. I î.Hr – spunea în opera sa, Biblioteca istorică: „…Platon, ultimul filozof pitagoreic…” Chiar dacă e vorba, în mod evident, de o greşeală, felul în care memoria siciliană l-a păstrat pe Platon e relevant.

Totuşi, ca orice tiran, Dionysios avea să se plictisească repede de matematici, probabil şi sub atenta „consiliere” a adversarilor lui Platon care, ca un veritabil prieten al pitagoreicilor, vroia să-l convingă că arta cîrmuirii necesită cunoaşterea matematicilor şi în special a geometriei. Tiranul n-a reuşit niciodată să înţeleagă acest lucru, „modul de viaţă siracuzan” reintrîndu-şi din nou în drepturi.

Poate că tot în acele circumstanţe este inventat şi şovinismul ca sentiment politic (deşi cuvîntul ca atare provine din numele unui soldat de-al lui Napoleon, Chauvin, sentimentul există de multă vreme). Un istoric de-al locului, adică din Siracuza – Phillistos numindu-se el -, exilat de Dionysios cel Bătrîn, pare-se, pentru că se culcase cu regina, este rechemat, după mai mulţi ani, din exil. Phillistos va porni o violentă campanie anti-Platon care va avea următorul punct central: Atena nu a reuşit să invadeze Sicilia cu forţa armelor (aluzie la expediţia dezastruoasă din anul 415 î.Hr.) dar, iată, a invadat-o cu ajutorul acestui Platon, care vrea să-l convingă pe rege că fericirea nu constă în a avea zeci de mii de soldaţi gata de luptă, ci în a pierde vremea cu matematicile.

Platon mai era susţinut şi de discipolii săi, pe care îi lua cu sine în fiecare călătorie. Pe Helikon l-am amintit deja. Despre Xenocrate – viitor conducător al Academiei după moartea lui Platon – o anecdotă din Diogene Laertios ne povesteşte că i-ar fi luat apărarea maestrului, spunînd că nimeni nu se va atinge de capul lui Platon pînă ce nu se va atinge mai întîi de al său.

Alt discipol era, în fond, şi Dion, unchiul lui Dionysios, cel care va încerca şi, pentru o scurtă perioadă de timp, va şi reuşi să-l gonească pe tiran din Sicilia pentru a încerca să instaureze un stat ideal. Dion studiase la Academia din Atena şi Platon făcuse a doua călătorie în Sicilia (deci prima la curtea lui Dionysios cel Tînăr) la chemarea sa.

Şi Speusip, urmaşul direct al lui Platon la conducerea Academiei, e posibil să fi fost la Siracuza cu maestrul, de vreme ce mai tîrziu avea să-l ajute (după cum ne asigură Plutarh) pe Dion în construirea forţei armate cu care să-l izgonească pe tiran.

Şi, din moment ce Epicur, filozof născut după moartea lui Platon, îşi permitea să îi numească pe discipolii marelui atenian „linguşitori ai lui Dionysios”, probabil că numărul celor care îl însoţiseră pe Platon în Sicilia fusese mult mai mare.

Pe lîngă cei doi rivali principali, Aristipp şi Platon, susţinători a două doctrine etice complet diferite, se mai aflau la curtea lui Dionysios şi o serie de filozofi mărunţi, care preferau să joace „după cum bătea vîntul”. Aşa, de pildă, era un alt discipol al lui Socrate, Aischines. Despre acest Aischines se ştie că era un sărăntoc, fiul unui cîrnăţar şi, în termeni moderni, un ratat. Lysias spune că încercase să-şi deschidă o spiţerie dar dăduse faliment, după care plecase în Sicilia unde se aciuase pe la curtea lui Dionysios. Probabil că nu era lipsit de talent, întrucît o anumită tradiţie filozofică a antichităţii îi atribuia cîteva dialoguri, printre care şi cîteva din cele puse de regulă sub numele lui Platon, dar suspectate de a fi apocrife. Însuşi Socrate ar fi spus despre el: „Numai fiul cîrnăţarului mă înţelege.” Acest Aischines (faţă de care Platon avea un dispreţ nedisimulat) a stat în Siracuza cît timp a durat şi prima domnie a lui Dionysios – adică atîta timp cît a putut beneficia de favorurile acestuia.

Este interesant că pentru Filostrat, autorul Vieţii lui Apollonios din Tyana, carte scrisă la peste 600 de ani de la călătoriile lui Platon, Aischines, Aristipp şi Helikon veniseră exclusiv pentru bani la curtea lui Dionysios. „S-au aruncat atît de adînc în vistieria lui Dionysios, încît cu greu au reuşit să se smulgă de acolo.”

Se pare că şi Diogene cinicul şi-a încercat norocul la Dionysios. Platon l-ar fi întîlnit într-o zi în Atena, spălînd salată, şi i-ar fi spus că, dacă ştia să se poarte cu Dionysios, n-ar mai fi trebuit acum să spele salată. La care Diogene i-ar fi răspuns: „Dacă spălai şi tu salată, n-ai fi avut nevoie să te pleci în faţa lui Dionysios.” Ce a făcut însă, concret, Diogene la curtea lui Dionysios – rămîne un mister.

În fine, ca peste tot în lumea greacă, nici din Siracuza nu puteau lipsi sofiştii. În Scrisoarea a 2-a, Platon îi aminteşte pe cîţiva: Kratistolos, Polyxenos, Lykophron. Aceştia ar fi fost dintre cei care îi spuseseră lui Dionysios minciuni privitoare la el, Platon.

În aceste condiţii, mai este oare o întîmplare că „divinul” Platon, deşi a mers de două ori la curtea lui Dionysios cel Tînăr, nu a reuşit niciodată să-l convingă pe tiran de justeţea ideilor sale politice? Utopia platonică, Cetatea Ideală, trebuia să-i convingă mai întîi pe aristipii şi eschinii de pe lîngă Dionysios. Eşecul lui Platon a fost, de fapt, un eşec în faţa celorlalţi filozofi, nu a lui Dionysios. Utopia a rămas utopie.

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?