Junimea şi Spiritul Occidental

medalionul junimii junimeaContemporan al lui Constantin Brancusi (1876-1957), al lui George Enescu (1881-1955), al lui Gheorghe I. Bratianu (1898-1953) si al lui Dimitrie Gusti (1880-1955), Constantin Antoniade (1880-1954) a fost remarcat, cu deosebire in prima parte a vietii sale, la inceputul secolului XX, de doua personalitati ale culturii nationale, Titu Maiorescu (1840-1917) si Constantin Radulescu-Motru (1868-1957), iar in arta politica si diplomatica de Nicolae Titulescu (1882-1941).

Nascut la Bucuresti, la 16 august 1880, C. Antoniade a urmat cursurile Liceului Matei Basarab, apoi pe cele ale Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, unde a sustinut, in 1902, teza de licenta Stiinta dreptului si evolutionismul, care a fost tiparita in acelasi an si care a deschis in cultura romaneasca realismul sociologic si juridic, fundat pe principiile evolutionismului de la inceputul secolului XX. In 1903 si-a sustinut si licenta in filosofie, la Facultatea de Filosofie si Litere a Universitatii din Bucuresti. Intre 1904-1906, a luat parte la Seminarul special de doctorat, condus si indrumat de profesorul Constantin Radulescu-Motru.

Meritele originale ale lui C. Antoniade, cu deosebire in filosofie si in critica filosofiei, si-au gasit realizarea in teza de doctorat ILUZIUNEA REALISTÅ. Incercare de critica filosofica, sustinuta si tiparita in 1907, unde sunt puse si solutionate, in spirit realist si rationalist, argumentate prin sisteme de filosofie alese exempli gratia, probleme generale de teoria cunostintei, examinate sub aspectele lor ontologice si istorice comparative.

In 1909 au aparut monografia Thomas Carlyle si traducerea din limba engleza a lucrarii Eroii. Cultul eroilor si eroicul in Istorie a lui Thomas Carlyle. A urmat o mica antologie din opera celebrului englez, intitulata Munca, Sinceritate, Tacere.

In 1910, C. Antoniade a publicat, in revista Convorbiri literare, eseul Nihil novi? si monografia Filosofia lui Henri Bergson, care urma sa fie inceputul unei serii de studii cu privire la curentele si orientarile filosofiilor contemporane.

Ispita de a deveni profesor universitar s-a spulberat in 1910. Era libera, prin pensionarea lui Titu Maiorescu, catedra de Istoria filosofiei si Enciclopedie filosofica de la Universitatea din Bucuresti. Comisia de concurs l-a preferat pe P.P. Negulescu, titularul cursului de Istoria filosofiei de la Universitatea din Iasi.

In 1913, C. Antoniade a publicat studiul Rationalism si pragmatism, iar in 1915 – Imperialismul culturii germane, care i-a adus, in 1916, arestarea de catre trupele germane aflate pe teritoriul Romaniei si deportarea intr-un lagar din Bulgaria, de unde a evadat si, intors la Bucuresti, a stat ascuns pana la incheierea Pacii de la Buftea (24 aprilie/7 mai 1918).

In urma desavarsirii statului national roman unitar, C. Antoniade, legat prin „afinitati elective” de Nicolae Titulescu, a intrat in slujba Ministerului de Externe. A fost, rand pe rand, arbitru pe langa Tribunalul arbitral romano-ungar (1922-1927), ministru plenipotentiar la Geneva si reprezentant al Romaniei la Societatea Nationilor (1928-1929), preparator al Comisiunii pentru Conferinta dezarmarii si al Comitetului de arbitraj si securitate (1929-1931), delegat la Conferinta dezarmarii (1932-1935), ministru plenipotentiar al Romaniei la Berna (1936-1937).

Nu prea mult timp de la inlaturarea lui Nicolae Titulescu de la carma Ministerului Afacerilor Externe (29 august 1936), C. Antoniade a fost destituit (6 iunie 1937) din aceleasi motive (ticluite de grupurile politice de dreapta din tara si din strainatate) ca si ilustrul sau sprijinitor si prieten. Vreme de 17 ani, de la inlaturarea din diplomatie, C. Antoniade a trait in Franta. A murit la 19 iulie 1954 la Madrid, in timpul unei vizite facute fiului sau George Antoniade.

Ion Mihail POPESCU

(Din Prefata la volumul Opere de Constantin Antoniade, Ed. Eminescu, 1985, col. „Biblioteca de filozofie a culturii romanesti” ingrijita de Valeriu Rapeanu)

Multumim familiei filosofului si nepotului sau Vlad Antoniade pentru punerea la dispozitia redactiei noastre a manuscrisului inedit al lui Constantin Antoniade.

Vreau sa va vorbesc asta-seara despre o miscare literara care a influentat adanc, in a doua jumatate a sec. XIX, cursul literaturii noastre si intreaga viata culturala romaneasca, dandu-le o noua directie si contopind intr’un tot armonic disciplina si formele culturii occidentale cu aportul original al sufletului romanesc. Este vorba de societatea literara Junimea” dela Iasi care, dupa lupte si polemice care au durat vreo douazeci de ani, a izbutit sa se impuna si sa dea literelor romane o fizionomie noua care dainuieste si astazi. Bineinteles, dupa Junimea” si Convorbirile Literare”, organul in care au aparut scrierile noii directii, alte curente s’au manifestat care, imbogatind literatura si viata noastra spirituala, n’au facut decat sa continue impulsia data, fara sa incerce a-i anulà castigurile.

Mai toate miscarile importante au avut inceputuri umile, in care intamplarea jucà un mare rol. Asa a fost si cu Junimea”. In anul 1863, sosise la Universitatea din Iasi un tanar profesor de filosofie. Desi aveà numai 23 de ani, se impusese din prima zi prin autoritatea pe care i-o dau prestanta, inteligenta, cultura si darul sau oratoric. Fiu al profesorului din Craiova Ion Maiorescu, de origine transilvana, Titu Maiorescu avusese o crestere cu desavarsire aristocratica. Educat intaiu la Theresianum din Viena, coleg cu fiii celor mai bune familii austriace, studiase apoi filosofia in Germania, la Berlin si Giessen, unde isi luase doctoratul. La Paris trecuse licenta in drept, ca o dubla precautie pentru cariera sa. Posedand la perfectie limba germana, invatand frantuzeste si englezeste, cunosteà atat filosofia, cat si literatura celor trei mari popoare de cultura. Astfel armat, gaseste o atmosfera prielnica in Iasii acelei epoce. Plin de toata invatatura Occidentului, nu se margineste numai la catedra de filosofie, ci vreea sa impartaseasca in cercuri cat mai largi cunostintele sale. Imagineaza atunci niste cursuri libere saptamanale, destinate nu numai studentilor, dar si intregei societati iesene doritoare de cultura. Nu lipseau in Iasi tinerii culti, intorsi dela studii in strainatate, cei mai multi din Germania, destui din Francia. S’a intamplat ca cinci dintre acestia sa se intalneasca, sa se inteleaga si sa fie dornici a lucrà impreuna. Acestia erau, afara de Maiorescu: Petre Carp, Teodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Vasile Pogor. Prelegerile lor libere, incepute in februarie 1864, avura succes. Subiectele erau variate. Asa de pilda, Carp vorbi asupra Tragediei antice si moderne, despre Cei Trei Cesari (Cezar, Carolmagnu, Napoleon), Pogor despre Inraurirea Revolutiei franceze asupra ideilor moderne, iar Maiorescu, dupa ce explica rostul acestor cursuri populare, vorbi despre Religiune in popor, despre Sunete si Colori, despre Minte si Inima. Aceste prelegeri durara vreo 14 ani in sir, chiar dupa ce Maiorescu, in 1874, se stramuta la Bucuresti (veneà insa pentru prelegeri). Subiectele nu mai fura lasate la alegerea fiecaruia: Maiorescu, cu metoda lui, inchipui un ciclu de subiecte, imbratisand tot ce erà cultura, filosofie, istorie, literatura: din subiectul comun fiecare orator aveà sa desvolte un capitol. Cercul se largise si incepuse sa participe la el nu numai profesori si scriitori, dar si magistrati, oameni de lume, militari culti.

Curand dupa succesul primelor prelegeri, cei cinci hotarara sa faca un grup in care sa discute toate problemele de literatura si filosofie. Cautand un nume pentru societatea lor, Th. Rosetti propuse pe cel mai simplu: Junimea” si toti fura de acord. Secretarul perpetuu al Societatii Iacob Negruzzi in Amintirile lui asupra Junimii”, scrie ca data exacta a infiintari ei este greu de fixat. In discursurile glumete, obligatorii la banchetul aniversar, oratorul trebuià sa inceapa cu declaratia: «originea Junimii se pierde in noaptea timpurilor». Celor cinci se agrega in curand toata elita intelectuala ieseana. Grupul simti nevoia sa aiba un organ al sau in care sa se publice scrierile cetite si aprobate in intrunirile saptamanale. La 1 Martie 1867, aparù primul numar din Convorbirile Literare, revista care aveà sa aiba viata cea mai lunga din toate publicatiile romanesti. Si pentru titlul ei se alesese numele cel mai putin pretentios. Il propusese Iacob Negruzzi si fusese aprobat pe loc, la observatia ironicului Pogor: Bravo, cela n’engage à rien! Ca rasplata, Negruzzi fusese insarcinat cu directia si administratia periodicului, ceea ce i-a casunat nu putina bataie de cap. Ciudata societate Junimea” aceasta: fara statute, fara prezident, fara procese-verbale, fara alegere de membri. O singura adunare solemna anuala, care erà prilejul unui foarte vesel banchet de unde erà izgonit orice discurs serios. Discutiile serioase erau rezervate, si numai partial, intrunirilor saptamanale. Lozinca societatii erà: intra cine vrea, ramane cine poate”. Oricine puteà fi membru al cercului daca se simtea destul de instruit ca sa poata luà parte la dezbaterile literare si, daca el insusi se dedeà la compunere, destul de rabdator ca sa suporte criticele si ironia. Caci critica erà aspra nu numai fata de productiile literare ale timpului, dar mai ales fata de operele propriilor membri. Discutiile erau foarte aprinse, fie ca se abordau subiecte de cultura generala, fie ca se citeau si comentau scrierile ce se prezentau spre publicarea in Convorbiri. Gh. Panu, in Amintirile sale dela Junimea, ne spune ca o dezordine placuta si spirituala domneà in sedintele cercului: fiecare puteà spune, fara nicio constrangere, ceea ce-i placeà. Tonul dogmatic nu erà intrebuintat decat in chestiile de estetica si de critica; incolo libertate desavarsita. Duhul nu erà deloc izgonit din discutii si unii, ca Vasile Pogor, isi facusera o specialitate din intreruperile ironice si spirituale. Orice discutie, oricat de grava, puteà fi intrerupta prin anuntarea unei anécdote. Lozinca erà: anecdota primeaza!” Negruzzi, in Amintirile sale, scrie: Daca in mijlocul unei lecturi or discutii de orice soiu vreunul din membri, si mai ales Creanga, Caragiani si Paicu, care se deosebeau intru aceasta, strigà de departe: Anécdota”, punand accentul pe silaba antepenultima, deinadata mai multi raspundeau din toate partile: Tacere, anécdota primeaza! Si totul erà intrerupt pana la sfarsitul anécdotei. Bietul lector de proprii productii erà supus la grea incercare: trebuià sa suporte nu numai criticele amanuntite si destul de severe, dar si intepaturile si ironia. Sarmanul nu mai puteà lua cuvantul ca sa-si apere opera caci autorul s’a pronuntat”. Cu drept cuvant scrià Negruzzi ca rare ori s’a putut vedeà facandu-se lucruri serioase intr’o forma asa de vesela”.

Cand Junimea” cu Convorbirile ei Literare isi incepù activitatea, domneà in cultura romana tendinte diverse si o mare dezorientare. Nimic nu pareà fixat, incepand cu instrumentul insusi de exprimare literara, limba, fara a mai vorbi de ortografie, care devenise incerta si char chaotica, din momentul ce se schimbase slova chirilica cu litera latina. Aparusera, desigur, in prima jumatate a veacului, mari nume in literatura, scriitori inzestrati cu talent si, mai ales, bunavointa, dar directia erà cu totul sovaitoare si contradictorie. Scoala latinista transilvana, care avusese meritul sa destepte in romanime constiinta originei sale, continuà latinizarea excesiva a limbii. In principate domneà adevarata anarchie spirituala si putina originalitate. Se studiasera si se cunosteau literaturile neolatine, in special cea franceza si italiana, clasici si romantici laolalta. Se imitau si unii si altii, fara mare discernamant. Un Eliade Radulescu, spirit universal si om de actiune, asemanator intru acesta cu moldoveanul Gh. Assaky, agita tot felul de idei, compune numeroase opere in toate genurile literare, isi schimba limba de mai multe ori si in cele din urma vrea sa italianizeze cu orice pret romaneasca. El indemna tinerele generatii sa scrie cat mai mult. «Scrieti baieti!» si baietii scriau, scriau mult, dar rau. Apar atunci numerosi poeti lirici, Alexandrescu, Sihleanu, Nicoleanu, Deparatianu, Bolintineanu care nu fac decat sa traduca, in versuri cand mai bune cand mai mediocre, plangerile romanticilor francezi. Un singur nume mare se desprinde din ceata versificatorilor, acela al lui Vasile Alecsandri care ajunsese pe la 1860 la maturitatea marelui si variatului sau talent. Alaturi de lirismul de importatie domnea, in celelalte domenii, in istorie, in filologie, un nationalism exagerat si un patriotism rau inteles. Istoriografia avusese inceputuri serioase cu un Balcescu, un Kogalniceanu, un Alexandru Russo, dar succesorii lor incepusera sa nu mai respecte adevarul si sa falsifice istoria, din patriotism.

Prealabil oricarei chestiuni de directie in cultura si in literatura se punèa chestiunea limbii si a ortografiei. Alfabetul chirilic fusese inlocuit, intaiu in Transilvania profund latinista, apoi in principate, prin alfabetul latin mai potrivit cu originea si caracterul limbii. Dar alfabetul chirilic avea mai multe litere decat cel latin: cum vor fi redate in scrierea latina sunetele care nu aveau in acesta semn corespunzator? Chestia nu erà prea grava caci le puteau inventà sedile si alte semne grafice, dar si aci se gasira tot felul de complicatii. Grava era insasi ortografia. Erau doua tendinte, una etimologica, alta fonetica. Etimologistii voiau ca fizionomia cuvantului scris sa aminteasca, chiar in toate flexurile, originea sa latina; de aci rezulta o fizionomie absurda si dupa grafie erà greu de recunoscut de cititorul nelatinist, cuvantul. Fonetistii mergeau spre simplificarea pe care celelalte doua mari limbe neolatine, italiana si spaniola, o introdusesera: un semn pentru fiecare sunet, asa cum erà pronuntat, fara nici o preocupare de etimologie ori de exagerata asemanare cu latineasca. Insa cum bunul simt nu e lucrul cel mai raspandit, lupta fu mare, desi subiectul nu o comporta. Junimea” se pronunta pentru grafia fonetica. Academia, de curand instituita (in 1866) erà pentru cea etimologica. Ani de zile a trebuit sa lupte Junimea si Convorbirile pentru adoptarea fonetismului, biruinta a fost a lor atunci cand Maiorescu si amicii sai avura preponderenta in Academie. Sistemul lor, cel mai simplu, este cel ce a fost, cu succesive imbunatatiri, in cele din urma, adoptat. Astazi scrierem dupa ortografia Junimii. Dar in 1868 Analele Academiei apareau in fantastica ortografie etimologica. Eliade demisionase din Academie, unde domneau atunci etimologistii Cipariu, A.T. Laurian, Massim si Caragiani, pentru ca nu se admisesera vederile lui italianizante. Alecsandri si Maiorescu se retrasesera pentru ca nu puteau acceptà aberatiile etimologiste si latiniste. Alecsandri, om de bun simt, scrià atunci lui Negruzzi ca se bucura afland ca Junimea erà hotarata sa intre in lupta stiintifica contra pedantismului. «Aveti de dus o lupta frumoasa, caci aveti de aparat comoara cea mai scumpa mostenita de la stramosi, limba, adica simbolul nationalitatii noastre». Nu stiu daca va cazat vreodata sub ochi Dictionarul Societatii Academice publicat de Laurian si Massim: e o culme de aberatie lingvistica; dictionar cu cuvinte pe care poporul roman nu le-a rostit niciodata, nici nu le va rosti. In Dictionar nu figurau de altfel decat cuvintele nobile, cele ce aveau o etimologie latina, dar cat de contrafacute si acestea! Cuvintele de origine straina si mai ales slava, nedemne a figurà intr’un dictionar, erau trecut intr’un Glosar.

Este stiut ca in limba noastra figureaza, desigur, nu pentru termenii structurati si esentiali, sumedenie de cuvinte de origine slava. Latinistii nostri, transilvaneni, bucovineni, munteni si moldoveni, le stergeau pur si simplu din limba si le inlocuiau cu termeni latini, italieni, ba in Bucovina chiar cu termeni germani, ceea ce erà o aberatie. Limba ce se propuneà fie de Academie, fie de Eliade, italianizantul erà ceva artificial, neinteligibil poporului si insuportabil adevaratilor carturari. Aci ca si in toate chestiunile, Maiorescu propune solutiile de bun simt. Cu toata opozitia Academiei si Scoalei Transilvane, acestea fura adoptate de scriitori si, in cele din urma, impuse si Academiei. E o imposibilitate, scrià Maiorescu, sa se inlocuiasca toti termenii slavi. Cuvantul slav va fi inlocuit atunci cand in limba populara exista alt cuvant de origine pur romaneasca. Cand limba romana poseda un termen de origine latina e de prisos sa se introduca alt neologism; daca nu are un termen pentru a redà o idee noua, se va luà cuvantul intrebuintat intr’una din limbile romanice, in special cea franceza.

In ideea Junimii” singurul mijloc de a combate fanteziile etimologice si limba artificiala ce se propuneà erà sa se recurga la limba adevarat romaneasca, asa cum se gaseà in productiile populare. Limba literara nu puteà fi regenerata decat prin limba poporului: asupra acesteia aveau sa se aplice formele artistice dictate de estetica literara. De aci locul mare ce Junimea si Convorbirile lasa poeziei populare a Romanilor. Gruparea de la Iasi avù norocul sa vada aderand la ideile si lupta ei cel mai mare poet din acel moment, Vasile Alecsandri. In vasta si variata lui productie literara, culegerea poemelor populare ocupa un loc de seama si fixeaza o data in evolutia noii literaturi. Inca din 1852 el editase Baladele (pe care el insusi le tradusese in frantuzeste in 1853), iar intreaga lui opera poetica e o armonioasa fuziune a inspiratiei din romantismul francez (in special Hugo si Lamartine) cu fondul adevarat romanesc al poeziei populare. Caci Alexandri, in toata cariera lui literara, nu s’a indepartat niciodata de fondul national; e primul care a facut sa triumfe o limba literara, vindecata de aberatiile latiniste, si sunand intr’adevar romaneste.

Adeziunea lui Alecsandri a fost o adevarata consacrare a miscarii Junimii”. Tot ce a scris dupa 1867 a fost publicat intai in Convorbirile Literare. Dupa detronarea lui Cuza, Alexandri traià retras la Mircesti, unde continuà sa mediteze si sa scrie. Veneà rar la Iasi insa intotdeauna cinsteà cu prezenta lui adunarile Junimii”. Prestigiul lui poetic si literar erà imens: abordase toate genurile, poezie lirica, proza, teatru: drame si comedii, note de calatorie. Nimeni nu cantase mai frumos tara natala subt toate aspectele. In curand aveà sa-i vie si o consacrare din lumea latina. Felibrii proventali incoronara la Montpellier, in 1878, Cantecul gintei latine. Mistral aveà pasiunea latinitatii atat in domeniul literar cat si in cel politic si tinuse sa dea aceasta consacrare indepartatilor frati latini; ii fusese cu atat mai usor cu cat poema lui Alexandri erà intr’adevar splendida: Mistral insusi a tradus-o in proventala.Cantecul, nou Carmen saeculare, a fost transpus si in latineste. Mai tarziu, Convorbirile Literare isi vor face o cinste sa publice frumoasa traducere a poetului Naum a poemului marelui provental, Mirèro, traducere incoronata de felibrii de la Gap si Farcalpier (1882). Erà o sarbatoare aparitia la Iasi a bardului de la Mircesti”, caci asa ii ziceau admiratorii. Numai ca unii moldoveni care nu aveau stiinta de carte a celor dela Junimea confundau bard cu brad. Domnul Negruzzi ne povesteste ca a auzit el insusi un batran iesean ridicand, la un banchet, un toast in onoarea Bradului dela Mircesti”.

Alecsandri facuse proba definitiva ca se poate scrie poezie in romaneste intrebuintand limba adevarata a poporului, fara latinisme, frantuzisme or italianisme, in genul cunoscutului distic:

Tu bella esti, dilecto, si capelura-ti blonda

Ca buclele lui Fedru te amanta, te circonda…

Un alt mare scriitor al acestei epoce, care, fara sa fie membru al Junimii”, ii impartaseste spiritul si directia, este Alexandru Odobescu. Format la scoala franceza si la acea a antichitatii, om de gust si de stiinta, fondator al archeologiei la noi si istoric, scrie o proza admirabila in eleganta si puritate. Pricepuse, ca si Junimea, ca literatura adevarata trebuie sa exprime sufletul poporului roman asa cum se reflecta in istorie, in limba, in folclor. Cu drept cuvant Maiorescu, care-l stimà mult, il privea ca pe unul din ai lor. Si Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei si reusise sa o faca a publica un dictionar opus celui al lui Laurian si Massim. Nuvelele lui istorice, Mihnea cel Rau si Doamna Kiajna, si mai ales spiritualul fals tratat de vanatoare” – Pseudokinegetikos, in care se vede imensa lui eruditie, gustul constant, poezia delicioasa a evocarii peizagiului romanesc, au incantat generatiile trecute. Odobescu e un adevarat clasic al nostru.

Junimea” se ridica impotriva directiilor false si pagubitoare care domneau la epoca anilor 1860: latinism exagerat care defigura limba; lirism nesincer, imitat dupa poezia romantica occidentala; vorbarie goala si entuziasm factice; nerespect, din patriotism rau inteles, al adevarului stiintific; adaptare de forme politice care nu se potrivesc cu stadiul evolutiv al poporului. Teoreticianul miscarii este Titu Maiorescu. Intr’o serie de articole, publicate in Convorbiri literare, intre 1867 si 1872, si care fac epoca: Impotriva directiei de astazi in Cultura romana, Poezia Romana, Directia Noua, el defineste pozitia grupului ce reprezinta si opereaza o rasturnare a valorilor culturale ce domneau in spiritul contimporanilor sai. Intaiu vine chestiunea institutiilor politice ale Romaniei. I se pare ca imitandu-se institutiile occidentale se merge pe o cale gresita; formele, oricat de splendide ar fi, nu valoreaza nimic daca nu sunt adaptate fondului; nu forma trebuie sa preceada fondul, ci, dimpotriva, institutiile trebuie sa purceada din fondul insusi. El e contra liberalismului prematur al Constitutiei din 1866, copiata dupa constitutia belgiana, casi contra partasilor romani ai ideilor Revolutiei franceze: acestea sunt abstractiuni rationaliste, usuratec importate si greu de aplicat fondului autochton. Maiorescu se ridica contra tuturor formalismelor goale, contra tuturor imitatiilor de valori occidentale, inainte de a se face proba daca corespund or nu realitatilor existente. Asemenea procedare nu duce decat la spoiala si fatada si casuneaza crude deceptii. Dar asta nu insemneaza refuzul sistematic al orcarei idei din cultura occidentala; aceasta ar fi atitudinea unui nationalism fals; dimpotriva, civilizatiile mai inaintate pot oferi elemente utile: dar trebuie sa stii a alege pe cele ce se pot adapta la propria natura a poporului unde vrei sa le introduci. De aceasta natura, adica elemente cu aplicare uni-verbala, sunt, in cugetarea rationalistului Maiorescu, idealurile afirmate de cultura occidentala si valabile orcarui popor. In primul rand adevarul, care trebuie sa prezideze la orice cercetare de ordin stiintific, fie ca e vorba de stiintele zise exacte, fie de istorie, de filologie or semenelelor. Apoi frumosul, care are legile lui si care trebuie sa domneasca in orce productie artistica si literara.

Vechia directie, contra careia se ridica Junimea”, nu respecta adevarul. Istoria e una, nationalismul si patriotismul sunt alta: nu ti-e permis, din scopuri patriotice si pentru a dovedi teza care-ti tin la inima sa falsifici adevarul istoric si sa-l faci sa serveasca la scopuri straine de el. Exista oare, se intreaba Maiorescu, un nationalism al stiintei capabil sa transforme eroarea in adevar, atunci cand eroarea provine de la un Roman? Tendintele patriotice, orcat de curate ar fi, nu pot inlocui arta.

Literatura timpului, cu exceptia unor nume ca Alecssandri si Odobescu, ramanea straina de frumos si legile lui. Adanc cunoscator al esteticei germane, Maiorescu expune, cu eleganta si claritatea lui rece, teoria frumosului, referindu-se mereu la exemple din marile literaturi occidentale, in special din cea germana (Goethe, Heine) care-i era cea mai familiara. Frumusetea, obiect de arta, trebuie sa se traduca intr’o forma sensibila. Arta, orcare ar fi ea, sta in realizarea cat mai completa a frumosului, ceea ce nu se poate obtine decat prin contopirea unei forme pure cu un fond sincer simtit. Poezia romana criticata in Junimea” ignora cu totul legile esteticei: forma era defectuoasa cand nu deadreptul schiloada, continutul de multe ori strain de adevarata poezie. Cea mai mare parte dintre poetii nostri, scria Maiorescu, canta fara cauza reala; simuleaza inspiratii care nu i-au miscat, descriu sentimente pe care nu le-au incercat, iau pana inainte de a sti ce au sa cante”. Maiorescu, in criticele lui, e nemilos, chiar crud uneori, fata de tot ce-i aparea ca falsa poezie. I s’a obiectat prea marea lui severitate fata de oameni care aveau cele mai bune intentii, casi critica lui prea formalista, prea judecatoreasca, cantarind in absolut si dupa canoanele artei eterne productiile unei epoce in formare si de tranzitie, cand nu se putea ajunge dintr’odata la perfectia ce el cereà. Severitatea lui erà insa necesara si a profitat propasirii literaturii noastre. Multi vor fi ezitat sa ia cu usurinta pana in mana, gandindu-se la asprul judecator. Cele trei volume de Critice ale lui Maiorescu – genul erà nou in Romania (mai tarziu au misunat criticii in literatura noastra) – au avut mare influenta asupra formarii intelectuale a mai multor generatii.

Ideile lui Maiorescu avura puternic ecou in cercul Junimii” asa ca repede se forma un spirit junimist”, caracterizat prin eleganta si luciditate, tinuta intelectuala si morala, respect al principiilor si normelor. Articolul lui Maiorescu Betia de Cuvinte, aspru si spiritual, batjocoritor al apucaturilor curente, facù pe multi scriitori si oratori sa-si controleze pana si cuvantul. Un alt articol de mai tarziu, Oratori, Retori si Limbuti – vedeti de acì continutul – puse la locul lor pe fiecare din numerosii vorbitori din Romania.

Aceeasi Junimea” aveà sa joace un rol activ inauntrul partidului conservator. Refractara ideilor importate, convinsa ca progresul nu se poate realizà decat treptat si numai pe baza aspiratiilor reale ale poporului, Junimea contestà puterea reformatoare a principiilor abstracte aduse de aiurea; de acì lupta junimistilor contra rationalismului doctrinar al partidului liberal. Dar activitatea politica a junimistilor iese din cadrul acestor note asupra unei miscari literare si culturale.

Cei loviti de Maiorescu si Convorbirile Literare ripostara: polemici se incinsera care durara vreo douazeci de ani, pana la triumful necontestat al noii directii. Unele din aceste lupte literare au ramas memorabile. Scoala transilvana, condusa de venerabilul publicist George Baritz, fu ulcerata de atacurile lui Maiorescu contra filologilor latinizanti la exces, contra istoricilor care nu respectau adevarul, contra gazetarilor certati cu gramatica tari pe buna lor credinta si invocand necesitatile luptei nationale, Transilvanii strigara contra nedreptatii si sacrilegiului celor dela Iasi. Baritz acuza Junimea de cosmopolitism, acuzare reluata de scriitorii si publicistii munteni, nu fara diverse injurii, uneori grosolane. Pentru ca Junimea se pronuntase pentru dinastia straina, fie declarata vanduta strainilor.

Adversarul cel mai de seama al Junimii si principiilor ei fu insa Bogdan Petriceicu Hasdeu, una din figurile cele mai insemnate ale renasterii noastre culturale, care duse, in publicatiile sale Coloana Traiana, Revista noua, o lunga polemica. Om de vasta cultura, profesor de filologie comparata la Bucuresti, istoric, filolog, dramaturg, poet, era un entuziast si un romantic. Intreprinsese lucrari vaste pe care nu le-a dus decat rar la sfarsit. Astfel este monumentalul sau Magnum Etymologicum Romania si Istoria Critica a Romanilor, ramase ambele doar la inceputuri. Casi Maiorescu se impotrivise aberatiilor latiniste ale primei Academii, recunoscuse intinderea influentei slave asupra limbii romane, dar stiuse sa-i precizeze limitele. Erau intre Hasdeu si Maiorescu diferente mari de temperament. Hasdeu nu aveà masura, disciplina intelectuala, logica severa a unui Maiorescu. Natura generoasa, aprinsa, Hasdeu face istorie fara sa renunte la entuziasmul romantic (de pilda monografia lui asupra lui Ion Voda cel Cumplit), nici in celelalte scrieri la imaginatia care-l debordà. Toata opera lui e un vartej de idei care-l duc uneori la inchipuirile cele mai extravagante. Hasdeu nu admitea estetica riguroasa a Junimii si ia apararea scriitorilor condamnati de Maiorescu. Cereà beneficiul indulgentei pentru devotamentul lor patriotic. Acuzà si el Junimea de cosmopolitism caci nu visà alta civilizatie pentru Romani decat cea trasa exclusiv din fondul autohton. Nationalist à outrance, democrat convins (fugise din Rusia in urma prigonirilor tariste), lozinca lui erà: «Sa fim Romani mai presus de orice!» Om spiritual si ingenios, Hasdeu joaca si cateva farse Convorbirilor Literare. Un lucru de care Iacob Negruzzi nu s’a mangaiat niciodata a fost publicarea in revista lui a unei poezii-acrostih trimisa de Hasdeu subt numele de P.A. Calescu. Se chema La noi e putred marul si primele litere ale versurilor formau numele revistei iesene…

Alti adversari gasi Junimea in socialistii grupati in jurul revistei iesene Contemporanul”, la care scriau, intr’o limba mai putin pura si fara eleganta Convorbirilor, Ion si Sofia Nadejde, Dobrogeanu-Gherea, Vasile Mortun, C. Mille, A. Costin. Contemporanul” popularizà stiinta, literatura rusa si mai ales ideile socialiste. Vina celor de la Convorbiri, in ochii acestora, erà ca erau prea aristocrati in atitudinea lor spirituala si ca intelegeau sa monopolizeze ca un apanaj al lor literatura romana. Gherea isi incepe acolo Studiile sale critice pe care le continua apoi in cele doua volume de Literatura si Stiinta. El vroia sa fie introducatorul unei noi critice, asa zis stiintifica, bazata pe teoriile lui Taine si pe marxism. Critica judiciara” si metafizica” a lui Maiorescu, afirma Gherea, izoland opera literara de contingentele ei umane si vazand intr’insa numai un obiect de contemplare impersonala, era ceva perimat; a adus desigur servicii la inceput, cand terenul trebuià curatit, dar acum opera de arta trebuie sa fie altfel priceputa si rolul criticii sa fie altul: anume sa explice opera de arta, geneza ei, ca si atitudinea artistului. Acesta trebuie conceput in functiune de poporul din care a iesit si din mediul care l-a produs; opera odata aparuta influenteaza la randul ei mediul in care s’a nascut. Regasim ideile lui Taine trecute prin Karl Marx. Ca socialist, Gherea substitue poporul rasei si atribuie cauzelor economice si sociale o vigoare ce nu aparea in sistemul lui Taine. In ochii lui lupta de clase, revendicarile acestora si idealurile lor determina nasterea curentelor literare si scoalelor. «Marii poeti din toate timpurile si la toate popoarele, scrie Gherea, n’au exprimat decat marile idei sociale, si erau cu atat mai mari cu cat stiau sa exprime mai complet tendintele epocii si poporului». Arta pentru arta” dela Junimea, Gherea spunea arta cu tendinta”. Arta, credea el, este utila sau nociva dupa cum furnizeaza or contrariaza progresul social. Polemica s’a incins si a durat ani de-a randul. Tezele erau inconciliabile, dar ele pasionau cercurile literare. A urmat o lunga discutie intre Maiorescu si Gherea asupra personalismului si impersonalismului in arta, cu prilejul acuzarii de imoralitate ce Gherea adusese comediilor lui Caragiale. Impersonalitatea, zicea Maiorescu este conditia etica a operei de arta, iar personalitatea este conditia ei estetica. Acuzat de contradictie, Maiorescu demonstreaza slabiciunea logica si filosofica a adversarului sau. Gherea atacase si pe Eminescu deplorandu-i reactionarismul”, adica predilectia lui pentru trecut, ceea ce inseamna o lipsa de incredere in progresul omenirii”. Gherea, scriitor mediocru, erà mai bun socialist decat profund ganditor; autodidact in filosofie si slab cunoscator al literaturilor straine occidentale, teoriile lui sunt de multe ori sumare si aplicatiile ce face inconsistente.

Atitudinea spirituala si estetica a Junimii, ideile si critica lui Maiorescu, ca sa capete o consacrare, erà necesar sa fie urmate de productii de valoare care sa afirme existenta de fapt a unei noi directii in literatura. Daca Convorbirile Literare” n’ar fi depasit nivelul publicatiilor curente, teoriile de la Iasi ar fi ramas pur platonice. In pleiada de poeti, prozatori, filosofi, istorici, oameni de stiinta, filologi, adunati in cercul Convorbirilor” aparura scriitori de mana intaia, ale caror opere facusera epoca. Lista acestora vorbeste de la sine. In fruntea tuturor sta cel mai mare poet al nostru, Eminescu. Ramane o glorie nepieritoare pentru oamenii Junimii sa fi descoperit, apreciat si sustinut pe acest genial cantaret si ganditor. Om de vasta cultura occidentala, desi mai mult autodidact, informat asupra marilor probleme filosofice, artist desavarsit, ducand la perfectie limba poetica romana, Eminescu a dat lumii un cantec din cele mai profunde. El realizeaza idealul Junimii”, acela al exprimarii in formele artei eterne a strafundurilor sufletului romanesc. Soarta rea a voit ca acest arhanghel al neamului nostru sa fie fulgerat in plina maturitate, dar inainte de a-si fi terminat vasta opera ce planuise.

Alaturi de Eminescu, scrie la Convorbiri Ion Creanga. Erau prieteni, dar cat de diferiti! Cam in acelasi timp cu poemele lui Eminescu apar povestile si amintirile lui Creanga. Ce minunat prozator acest taran moldovean care nu stia nici o limba straina si scria fara model, nici reminiscente din carti. El exprima realitatea autentica a vietii munteanului moldovean, intelept, frumos vorbitor, plin de humor, de echilibru mental si sufletesc, exemplar al unei civilizatii arhaice care-si are traditia si filosofia ei. Ce nota aduceà acest Creanga, cu persoana lui hirsuta, cu glumele si humorul lui rustic, in acel cerc mai mult aristocratic, imbibat de cultura occidentala! E un alt merit al Junimii sa fi recunoscut valoarea acestui primitiv si nota noua ce aducea in literatura romana.

Sa nu uitam ca tot in Convorbiri” au aparut si primele comedii ale lui Caragiale: Noaptea furtunoasa si Conu Leonida fata cu Reactiunea. Cu spiritul lui de contradictie, Caragiale aveà sa se desparta, mai tarziu, de cercul Junimii si sa se apropie de Gherea, cu care leaga mare prietenie.

Lista colaboratorilor Convorbirilor” e lunga. Filosoful Vasile Conta publica studiile lui in filosofie materialista. Colaborator pretios este istoricul si filosoful istoriei A. D. Xenopol: desi nu impartasea in totul ideile junimiste asupra frumosului, literaturii si civilizatiei i se accepta propriile teze si discutia se petrece, senina si curtenitoare, in paginile revistei. Tot un junimist este si aristocraticul J.A. Cantacuzin – Zizin pentru prieteni – care intreprinde, la insistenta lui Maiorescu, traducerea in frantuzeste a operei capitale a lui Schopenhauer, Lumea ca Vointa si Reprezentare, ceeace o facea accesibila celor ce nu stiau nemteste. Insusi Maiorescu tradusese, in romaneste, Aforismele aceluiasi filosof.

Dupa nuvelistul N. Gane, junismist din prima generatie, apare Ion Slavici care aduce o nota noua in frumoasele lui nuvele transilvane. Se continua publicarea de productii din folklorul tuturor regiunilor locuite de Romani. O excelenta echipa de poetae minores, dau pelanga propriile lor poezii, traduceri bune din toti scriitorii antici si moderni, clasici si romantici: un Pogor, un Naum, un Olanescu-Ascanio, un Vergolici, care traduc, excelent, si pe Don Quijote. Filologia si istoria, cu serioase studii, au un loc larg in Convorbirile iesene.

Dupa stramutarea lui Maiorescu la Bucuresti (1874), Convorbirile emigreaza si ele in Capitala (1885); centralizarea excesiva facuse sa slabeasca focarul de cultura iesean. Epoca militanta si constructiva a Junimii era incheiata; Eminescu inceteaza de a mai scrie; revista continua sa apara, recrutand in fiecare generatie noi poeti si prozatori. Junimea castigase batalia, demonstrand, prin teorii urmate de acte, adica de opere valabile, ca era posibila in Romania o literatura si o cultura de spirit european ridicata pe temelii nationale. Acesta fu meritul nepieritor al Junimii.

Articol etichetat cu:, , , , , ,

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.