Ipostaze ale cunoaşterii

1.

Cunoaşterea se deosebeşte de înţelegere prin aceea cã marginalizeazã, deci exclude, necunoscutul din cuprinsul ei, pe când înţelegerea include şi neînţelesurile. Cunoaşterea este, deci, relativã, înţelegerea nu poate fi decât în valoare absolutã.

Raportatã la înţelegere, intuitivã, totalã, punctualã, cunoaşterea nu descoperã nimic esenţial nou. Ea recupereazã în desfãşurare temporalã un moment atemporal.

O anumitã înţelegere a lucrurilor ne este datã. Spre deosebire de cunoaştere, ea se trezeşte, nu se dobândeşte. Principiu împotriva grabei: poţi vrea sã ştii totul însã nu vei înţelege mai mult decât poţi, adicã ţi-a fost dat sã înţelegi.

La o posibilã obiecţie de formã: de unde ştiu ce poţi înţelege se poate rãspunde simplu: nu ştiu ce pot înţelege înainte de a înţelege.

Cunoştinţele sporesc neîncetat dar înţelesurile rãmân aceleaşi. Ceea ce a fost o datã dobândit prin înţelegere va mai reveni. Şi abia ceea ce revine poate fi împãrtãşit.

2.

Îl cãutãm pe Dumnezeu pornind de la El. Altfel, ba nu ştim nimic, ba ne încurcãm în prea multe rãspunsuri. Ateul ilustreazã un caz extrem: din moment ce ştie cã Dumnezeu nu existã, el deţine toate rãspunsurile.

Cât de consecvent poate fi un ateu militant? Cum sã-l acuzi pe Dumnezeu fãrã a-L lua ca martor al acuzãrii?

Anticristul, una dintre ultimele cãrţi pe care Nietzsche a apucat sã o încheie. Ce formidabilã luptã cu Dumnezeu! Nu ateismul este interesant aici, ci faptul cã autorul blasfemiazã urmând logica sacrului. Voinţa de putere: tremendum şi fascinans fãrã nici o urmã de misterium!?…

3.

Credinţa nu anuleazã cunoaşterea, ba îi este chiar condiţie. Cunoaşterea se anuleazã însã în credinţã şi chiar în virtutea propriei consecvenţe. „Credo quia absurdum est.” este, la limitã, o lege.

Agnosticul este un ins comod, cãldicel. El ignorã angoasa ce pândeşte toate cãutãrile noastre. Nu spaima în faţa necunoscutului, limitã a ştiinţei, ci aceea a aşteptãrii unui rãspuns, presimţit ca teribil, nimicitor şi de neînţeles, pentru om. Este tocmai ceea ce opune Iov înţelepţilor agnostici veniţi sã-l consoleze. Aceştia, chiar dacã ştiu totul, nu înţeleg nimic.

Apofatismul ne apropie un Dumnezeu care ne scapã. Însãşi trãirea din ce în ce mai treazã a sustragerii Sale ni-l dezvãluie tot mai intens ca prezenţã. Teologia pozitivã, catafaticã, mãsoarã prin cunoaşterea despre divin distanţa ce ne desparte de el: cunoscut în întregime, Dumnezeu ar fi o prezenţã totalã. Gnosticul, catafatic fãrã suport apofatic, nu are cum sã-L afle pe Dumnezeu cãci prin cunoaşterea sa pretins absolutã, L-a exilat pe veşnicie.

4.

Pãcatul comun panteismului şi deismului constã în distragerea minţii de la cele dinlãuntru. Exaltarea subiectivitãţii în cazul primului, respectiv a obiectivitãţii, sunt forme de împrãştiere. Nu te poţi concentra lãuntric decât asupra unui Dumnezeu totodatã transcendent şi prezent în toate.

Panteismul şi deismul sunt formele cele mai cãlduţe de religiozitate: ambele anuleazã riscul întâlnirii cu Celãlalt, fie acesta Dumnezeu, diavolul sau aproapele.

5.

Filozoful priveşte evidenţa ca pe o tainã. Misticul trãieşte taina ca pe o evidenţã.

Paradoxul unei filozofii creştine: ea rãmâne mereu neîncheiatã şi astfel îşi cunoaşte limitele.

6.

Atât revoluţionarul cât şi sfântul renunţã la lumea aceasta. Pe lângã scopurile divergente, viitoarea lume de aici, respectiv lumea de dincolo, asceza lor comportã şi o diferenţã de atitudine exterioarã. Revoluţionarul nu-şi asumã, ca şi sfântul, responsabilitatea unei renunţãri solitare: el vrea sã renunţe constrângându-i pe toţi la renunţare. Un sfânt revoluţionar ar fi o contradicţie. Totuşi, Don Quijote – şi în aceasta constã farmecul sãu tragic – face figurã de revoluţionar cu chemare de sfânt.

7.

Conştiinţa morţii, se spune, trezeşte spiritul. Eu cred cã dacã n-am avea un presentiment cât de vag al nemuririi, spiritul nici n-ar exista.

8.

Imaginea creştinã a Scãrii duhovniceşti mi se pare mai adecvatã decât drumul drept, ocolit sau în spiralã, pentru a exprima mişcarea spiritului spre Dumnezeu. Nu înaintãm pe un plan, nici nu ne rotim într-o eternã reîntoarcere, ci urcãm treaptã cu treaptã. Orice oprire sau privire în jos ne pune în pericolul de a cãdea.

Articol etichetat cu:,

Ganduri si impresii pentru "Ipostaze ale cunoaşterii":

Care este gandul tau?