Iluminarea şi vocea lăuntrică

Deşi teoretic şi potenţial fiecare om este înzestrat cu legea vieţii sale „numai cel care poate spune da, în mod conştient, puterii chemării lăuntrice cu care este confruntat, devine o personalitate” (ibidem, pag.27).

Despre vocea lăuntrică Jung afirmă că este vocea unei vieţi mai pline, a unui conştient mai larg, mai cuprinzător deoarece ea sporeşte conştientul. Dar această sporire este posibilă doar dacă eul „se supune numai în parte şi izbuteşte, prin stăpânire de sine, să nu se lase complet înghiţit, atunci poate asimila vocea şi atunci se dovedeşte că răul era doar un rău părelnic, în realitate însă un aducător de mântuire şi iluminare”(ibidem, pag. 34).

Iluminarea la care se referă Jung este obţinută prin integrarea propriului Sine, integare care (aşa după cum am arătat) se realizează prin complemenarizarea contrariilor care alcătuiesc totalitatea Psyche-ului, obţinându-se astfel o lărgire treptată, unitară şi permanentă a conştiinţei. Însă dacă eul nu reuşeşte să-şi păstreze integritatea în urma confruntării cu propriile sale abisuri şi „se supune complet vocii lăuntrice, atunci conţinuturile sale acţionează ca toţi atâta diavoli, adică urmează o catastrofă” (ibidem). Prin catasrofă Jung înţelege, în principal, scufundarea conştientului în inconştient, deci preluarea supremaţiei de către inconştient. C.G.Jung consideră că Sinele, ca arhetip central, nu poate fi despărţit de arhetipul Dumnezeu, ambele bazându-se pe u factor numinos identic. El afirmă: „Dumnezeu ca arhetip şi arhetipul Sinelui nu pot fi în mod empiric distinşi unul de altul” şi, mai mult chiar, „ca erou şi om- Dumnezeu, Hristos are, psihologic, semnificaţia Sinelui; el reprezintă proiecţia acestui arhetip central de importanţă supremă” (Jung,1999, pag.216).

piuciorusele-lu-bebita

Deci pentru Jung arhetipurile de Dumnezeu şi Sine, deşi diferite, sunt în egală măsură simboluri ale unităţii şi ale totalităţii psihice şi asfel atât Dumnezeu cât şi Sinele reprezintă expresii ale ţelului individuării. M. Palmer evidenţiază această idee: „…întrucât cerinţa de unitate psihică este arhetipală, o caracteistică esenţială, a priori a oricărei personalităţi, această cerinţă este parte intrinsecă a imaginii despre Dumnezeu creată de individ. Individuarea este, aşadar, parte a atitudinii religioase” (M.Palmer, 1999, pag.222 ). În acest fel ţelul individuării se dovedeşte a fi şi un obiectiv religios. Chiar mai mult, imaginile lui Dumnezeu şi modalităţile individuale de raportare la aceasta arată stadiul la care se situează individul. De altfel, stadiile individuării (la care deja ne-am referit) sunt interpretate de către Jung prin raportare la Sfânta Treime. Astfel, stadiul Tatălui, similar primei etape a procesului străbătută de-a lungul primei jumătaâi a vieţii este caracterizat de o identificare infantilă cu figurile părinţilor. Este stadiul cel mai imatur al conştiinţei umane.

Jung descrie acest stadiu astfel: ” În general vorbind, tatăl marchează stadiul timpuriu al conştiinţei, când încă eşti copil, dependent de un tipar de existenţă bine definit, gata făcut, obişniut, cu caracter de lege. Este o condiţie pasivă, iraţională, o simplă conştiinţă a ceea ce este dat, lipsită de intelect şi de judecată morală. Lucrul acesta este adevărat atât pe plan individual, cât şi pe plan colectiv” (apud M.Palmer, 1999, pag.226).

Stadiul fiului corespunzător punctului de mijloc al individuării este definit de o stare de conştiinţă totală reflexivă şi raţională. În acest stadiu are loc desfacerea unităţii originare a lui Dumnezeu-Unul. Jung afirmă că-n acest stadiu, al „conştiinţei care creşte ireversibil în om”, „…Unul trebuie suplimentat de Celălat, cu rezultatul că lumea Tatălui este fundamental schimbată şi înlocuită cu lumea Fiului”, fiu „care, de bună voie sau nu, se sacrifică în chip de om, în scopul de a re crea lumea sau de a o salva de rău”(ibidem,pag.227).

<< Partea 3Partea 5 >>

Articol etichetat cu:

Ganduri si impresii pentru "Iluminarea şi vocea lăuntrică":

  1. Jorjette C Dan

Care este gandul tau?