Georges Soules Abellio – om politic şi scriitor francez

ABELLIO, Georges Soules; zis Raymond, (~ 1907, Toulouse – 1986, Paris), a fost om politic şi scriitor francez. Itinerarul său politic îl va conduce mai întâi la stânga, unde va milita, începând cu intrarea sa în 1927 la Şcoala Politehnică. În 1932, este secretar federal adjunct al SFIO. Trei ani mai târziu, este unul dintre principalii lideri ai Stângii revoluţionare, fondate de Marceau Pivert. Va adera mai apoi la Mişcarea socială revoluţionară a lui Deloncle, creată la iniţiativa lui Pierre Laval. Totuşi, Deloncle nefiind progerman, Abellio va spera, aşa cum i-a spus-o lui Marie-Therese de Brosses (Entretiens avec Abellio), să „dezorganizeze” Mişcarea în profitul Londrei. La sfârşitul lui 1942, edificat asupra a ceea ce înseamnă „revoluţia naţională” propovăduită de mareşalul Petain, el face câteva servicii Rezistenţei, care îl va ierta după Eliberare. Ieşind cu totul din umbră, el va putea, în 1950, să deschidă un cabinet de ingineri.

Din 1943, începe să se detaşeze de acţiunea politică de scurtă durată şi, iniţiat de un învăţător-vindecător, Pierre Combas, se lansează într-o reflecţie asupra „istoriei invizibile”. Îşi va analiza itinerarul într-o perspectivă ezoterică (Vers un nouveau prophetisme, 1947; La Fin de l’esoterisme, 1973) şi va căuta să descifreze sensul destinului generaţiei sale prin intermediul unor eseuri (La Bible, document chiffre, 1950; La Structure absolue, 1965), al unor romane (Heureux les pacifiques, 1946; La Fosse de Babei, 1962; Visages immobiles, 1983) şi al unor culegeri de amintiri (Ma derniere memoire – care derealizează faptele pentru a extrage esenţa; Unfaubourg de Toulouse, 1972; Les Militants, 1975; Sol invictus, 1980).

Este unul dintre cei care au vrut să gândească, într-o singură viaţă şi cu acelaşi elan, extremele: praxisul revoluţionar şi contemplaţia extatică; marxism-leninismul şi astrologia, fenomenologia husserliană şi alchimia, materialismul dialectic şi filozofia ocultă. La curent cu cercetările ştiinţifice de vârf, lucru rar la un adept al Tradiţiei, Raymond Abellio le confruntă cu ezoterismul.

Tradiţia primordială, într-adevăr, a fost dată fiinţelor omeneşti dintr-o dată, în întregime, dar voalată, pentru că cei care au primit-o ca moştenire nu aveau încă mijloacele intelectuale pentru a o enunţa clar. Revine oamenilor de astăzi să o explice şi să facă din ea o adevărată cunoaştere. De aici, dubla semnificaţie a cuvântului „fin”, totodată scop şi sfârşit, din titlul lucrării La Fin de l’esoterisme (1973). Desigur, cunoaşterea absolută ne scapă şi ne va scăpa întotdeauna. „Căutarea adevărului, spune Abellio, ştie dinainte că va ajunge la imposibilitatea cunoaşterii lui.” Şi cu toate acestea: Tradiţia poate să fie într-o anumită măsură clarificată. Pentru această dezocultare lucrează acest autor nu recurgând la Orientul ajuns, după el, la decadenţă, ci făcând din raţiunea occidentală un instrument dialectic al gnozei.

„Numesc noi gnostici pe cei care trăiesc din plin postulatul de interdependenţă universală şi merg până la capătul consecinţelor ei metafizice şi etice pentru revizuirea concepţiilor naive pe care ni le facem încă despre libertate şi despre responsabilitatea indivizilor.”

Şi dovada este că, atunci când încercăm să reconstituim sensul Tradiţiei în limbajul ştiinţei, descoperim în marile texte canonice, de exemplu Kabala, noţiunile de antisimetrie, de polarizare, de rulare şi derulare dextră sau senestră care se impun astăzi biologilor şi fizicienilor noştri”. Astfel, putem găsi analogii între Yi-king, Geneză şi microfizică în ceea ce aceasta din urmă are mai recent.

Proiectul de societate pe care ni-l prezintă Abellio este mai puţin novator, şi aceasta a făcut din el un om de extremă dreaptă, într-adevăr, consideraţiile sale sociale sunt foarte puţin democratice şi foarte elitiste. În operele sale romaneşti concurează adesea oameni de diverse opinii, revenindu-le celor „mai buni” – adică celor mai puternici, mai dotaţi – să conducă masele. El visează totodată la un timp mistic, când regele era şi preot, şi la o societate bazată pe o ierarhie absolută. Dacă nu arată decât dispreţ faţă de evenimente (sociale şi politice), aceste epifenomene, prin natura lor evenescente, Abellio a continuat o gândire socio-politică ce îmbrăţişează şi amestecă marile probleme ale timpului nostru.

Cea mai durabilă operă a lui Abellio rezidă, fără îndoială, în „relecturările” pe care le face marilor texte sacre, care scot la lumină (şi aduc la zi), după cum declară el, „caracterul lor criptografic mai mult sau mai puţin bine concertat”. Abellio a ştiut, de asemenea, să distingă – dar Foucault şi Althusser nu o făcuseră şi ei în câmpul lor propriu? – existenţa unui fel de „cauzalitate structurală”. Într-adevăr, spune el, „limbajul obişnuit îmbrăţişează formele cauzalităţii lineare: aceeaşi cauză, acelaşi efect, în timp ce eu încerc, dimpotrivă (atât cât pot), să mă plasez în cadrul dialecticii sferice a structurii «absolute». (…) Experienţa mi-a arătat că o comunicare între cele două moduri de gândire diferite, care implică două «logici» ireconciliabile, este aproape imposibilă”.

Se poate, de altfel, vedea cum în gândirea lui Abellio lucrează o metodă care constă mai întâi în a căuta scheme implicite făcând din rituri, idei etc. un ansamblu semnificant şi organizat ce serveşte mai apoi la descrierea genezei universale care este şi o geneză a conştiinţei (se simte aici influenţa lui Husserl). Pe de altă parte, Abellio crede, desigur, în metoda concordanţelor şi a analogiilor, dar, în loc să se bazeze pe vagi comparaţii în maniera ocultiştilor, după cum au remarcat unii critici avizaţi, el se sprijină pe identităţi sau pe izomorfisme structurale. („El pune astfel în paralel, spune unul dintre ei, numărul de hexagrame ale yi-king-ului şi numărul de codoni ai ADN-ului: 64.”)

„Eu nu aduc, declară Abellio, care se explică modest într-un articol din U Original, decât o unealtă cu care fiecare face ce vrea sau, mai degrabă, ce poate.”

Prin aceasta, el ne dă ultima din cheile ezoterice. În La Structure absolue, cartea sa de referinţă din 1965, el prezintă astfel a sa „sferă senară” universală, plecând de la exemplul percepţiei: „Finalmente, avem de-a face cu două cupluri activ-pasiv şi nu cu unul singur, şi percepţia globală se stabileşte sub forma unei proporţii (…). Totul se petrece ca şi cum, într-o primă ekstază, lumea prin esenţă activă (+) ar activa pentru mine un obiect până atunci pasiv (-), astfel încât un curent ( ) se stabileşte între lume şi obiectul care se desprinde din ea.” În La Fin de l’esoterisme (1973), Abellio revine asupra subiectului: „Această sferă cu şase poli este er. model universal care livrează structura dinamică a oricărei situaţii umane sau cosmice, dar şi diferitele noastre categorii de intuiţii (intuiţii de esenţe, ideaţii, judecăţi) până la intuiţia eului şi a nous-ului transcendental care este cea mai edificatoare dintre toate.” De aceea, când ea nu s-a fosilizat, Tradiţia este totodată doctrină şi praxis. Ea implică pentru totalitatea fiinţei, corpului, sufletului, spiritului, luate împreună, un mod fundamental „diferit” de existenţă şi ea trebuie deci să fie atent deosebită, pe de-o parte, de erudiţie, care este o activitate doar a intelectului, iar pe de altă parte de ocultism, care este o activitate lipsită de parapete intelectuale şi spirituale.

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Georges Soules Abellio – om politic şi scriitor francez":

  1. Jorjette C ARC

Care este gandul tau?