Frânghia hindusă – veche precum lumea

„Sigur veche precum lumea, declară cu umor Julien Tondriau, frânghia hindusă a acumulat singură tot atâtea şiretlicuri cât toate celelalte trucuri la un loc. Se pare că cel mai vechi text care face aluzie la ea ar fi, pentru hinduism, Sutra 17 din Vedanta Sutra de Shankarocharya, iar pentru budism, Buddhacarita, XIX, 12-13 a lui Ashvagosa. Ropetrik-ul, cum se numeşte în engleză, este apoi descrisă, de mai multe ori, în hagiografia musulmană. Dar este o certitudine că exploratorul şi geograful marocan Ibn Battuta (1304-1378) a lăsat descrierea cea mai percutantă a ei.

“Într-adevăr, Ibn Battuta participa, într-o seară a anului 1350, la o cină oferită de Akbah Khan la Curtea lui Hang-Tciu, în China. După masă, au mers cu toţii în grădinile palatului. „În timp ce sărbătoarea era în toi, relatează Ibn Battuta, unul dintre jongleri a luat o bilă din lemn care avea mai multe găuri prin care treceau curele lungi. El a aruncat-o în sus şi ea s-a înălţat atât de mult, încât noi nu am mai văzut-o. Dar frânghia de care era legata bila s-a înălţat fără un suport vizibil, astfel încât jonglerul n-a mai avut curând în mână decât un capăt de frânghie. El a ordonat atunci unuia dintre asistenţi să se prindă de ea şi să se caţere. Acesta s-a executat şi a dispărut în văzduh. Magicianul l-a chemat de trei ori fără să primească vreun răspuns. Furios, a apucat un cuţit şi s-a căţărat la rându-i pe frânghie; a dispărut şi el. Lumea a văzut atunci cum cad pe pământ o mână de om, apoi un picior, apoi cealaltă mână, apoi celălalt picior, în sfârşit, corpul şi capul… Gâfâind tare, magicianul-jongler a coborât; hainele îi erau pătate de sânge. Akbah Khan i-a poruncit să pună la loc bucăţile aşa cum fuseseră. Apoi a lovit uşor cu piciorul corpul mutilat şi tânărul asistent s-a ridicat deodată, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Stătea foarte drept, viu, întreg şi fără nicio urmă de la cele întâmplate.”

Şi Ibn Battuta încheie: „Toate acestea m-au impresionat şi am simţit o emoţie asemănătoare cu cea trăită la regele Indiei, când am fost martorul unui fapt asemănător.” Abia către 1860, lumea a început să pună la îndoială capacitatea pe care o aveau hinduşii de a face să se înalţe o frânghie prin magie. Cei mai puţin creduli o consideră o halucinaţie colectivă. Exotismul face ca India să fie percepută ca pământul minunilor prin excelenţă: conform acestei ipoteze, observatorii cred deci că văd şi aud ceva care nu există. Odată cu moda hipnotismului, geniului locului nu i se mai impută atât halucinaţia colectivă, cât fluidul puternic cu care ar fi dotaţi fachirii. (într-o modalitate hidică, dar care mizează pe o credinţă reziduală, aceasta este încă pârghia de care se folosesc fachirii de circ sau de musichall în cursul reprezentaţiilor lor: ei trebuie să aibă o privire magnetică, fascinatoare.)

Începând cu 1885, pseudoexplicaţia referitoare la sugestia colectivă este atât de vie, încât va permite amatorilor de farse cele mai neverosimile fabulaţii. Astfel, în august 1890, Chicago Daily Tribune poate să monteze foarte alert un „scoop” (reportaj senzaţional) semnat S. Ellmore. Prezentat de ziar ca având grade universitare obţinute la Yale, acesta pretindea că a mers în India în compania pictorului Lessing ca să verifice de existenţa ropetrick-ului. Bine au făcut: dacă S. Ellmore nu reuşise să impresioneze plăcile sensibile ale aparatului său de fotografiat, în schimb Lessing făcuse şase schiţe pe care le prezintă cititorilor. Concluzia care se impunea era deci halucinaţia colectivă. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Inte-resaţi sau circumspecţi, cititorii au cerut detalii. Sub presiunea acestora, Chicago Daily Tribune a trebuit să dea explicaţii. Încolţit până în ultimele lui tranşee, ziarul a mărturisit că această poveste era o pură mistificare de natură să stimuleze o vânzare mai bună a cotidianului! O dovedeşte faptul că Chicago Daily Tribune a făcut ca scoop-ul să fie semnat de un nume pe care direcţia ziarului l-a considerat sugestiv: S. Ellmore, adică (fonetic în engleză) sell mo re — „vindeţi mai mult”, ceea ce ar fi trebuit să-i pună în gardă pe cititori…

Cu toate astea, „misterul” frânghiei hinduse rămâne intact şi, cum notează Julien Tondriau în V Occultisme (1964), evaluările continuau să meargă bine… În mediile cultivate, către 1920, lumea începea să se îndoiască serios de puterea „fascinatoare” a fachirilor, şi asta cu atât mai mult cu cât „între timp se probase că o parte a auditoriului era întotdeauna refractară la hipnoză şi chiar la sugestie. Întrucât ipoteza hipnozei colective devenise caducă, a trebuit să se găsească o altă explicaţie. Unii consideră că frânghia hindusă nu era decât pură legendă; alţii că practica ei se pierduse; şi o altă categorie că ea e un simplu produs al iluzionismului. În pofida celor care, precum Francis de Croisset în a sa Feerie cinghalaise, cred încă în halucinaţia colectivă, s-a demonstrat că fachirii, practicând ropetrick-ul, nu fac decât să arunce frânghia, la al cărei capăt se află un fel de cârlig sau un alt dispozitiv de prindere. Frânghia se agaţă deci de o altă frânghie întinsă orizontal între doi copaci (sau doi stâlpi). Folosind asfinţitul, fumul produs pentru a înşela, reclamele menite să „adoarmă” spiritul critic al spectatorilor străini, fachirul operează în tihnă; lămpile puse pe sol sau la înălţimea ochilor creează o zonă puternic luminată, împiedicând prin contrast orice vizibilitate de la trei sau patru metri în sus.

Ca atâtea alte scamatorii, ropetrick-ul mizează pe o iluzie a percepţiei. El este cu atât mai spectaculos cu cât se asezonează (aşa cum s-a întâmplat când a asistat Ibn Batuta) cu o aparentă cruzime…

Articol etichetat cu:, , ,

Care este gandul tau?