Allan Kardec – fondator francez al spiritismului

Allan Kardec, Leon Denizart Hippolyte Rivail (zis Allan) (1804, Lyon – 1869, Paris), este fondatorul şi teoreticianul francez al spiritismului. Provenit dintr-o familie dauphineză catolică, dedicată magistraturii şi diplomaţiei, Allan Kardec este educat la Yverdon (Elveţia), pe malurile lacului Neuchâtel, la şcoala protestantă a lui Johartn Heinrich Pestalozzi, foarte cunoscut pentru metodele sale pedagogice inspirate de Jean-Jacques Rousseau.

Allan Kardec va păstra de aici un deism vag şi gustul pentru educaţie. După ce şi-a atribuit nemeritat titlul de doctor în medicină, el dă acasă lecţii gratuite de anatomie, chimie, fizică şi de astronomie şi deschide, după modelul pedagogului elveţian, un colegiu pe strada Sevres din Paris. Atât pentru a-şi asigura existenţa, cât şi din altruism (a elibera tineretul de prejudecăţi şi de obscurantism). Allan Kardec elaborează numeroase manuale şcolare.

În 1828 în Paris, el predă spre apariţie editorului Dentu, înainte de a-l supune Parlamentului, un Plan proposé pour l’amélioration de l’éducation publique. Această lucrare va fi premiată de Academia Regală din Arras.

„Viaţa, afirmă el aici cu mândria unui pozitivist, este o continuă aplicare a ştiinţelor. Atunci, el (cel carele va fi studiat) va râde de credulitatea superstiţioasă a ignoranţilor. […] El nu va mai crede în stafii şi nici în fantome. El nu va mai lua flăcările zglobii drept spirite.”

Allan Kardec și mesele turnante

Faptul este că din complezenţă, mai mult încă, din prietenie, el răspunde solicitărilor lui Fortier. Rivail nu este convins. Dar, intrigat, fără îndoială… Când avea 19 ani, nu s-a simţit atras, cum mărturiseşte singur „să studieze fazele somnambulismului, ale cărui mistere tulburătoare erau pentru el de cel mai mare interes”?

Anul următor, Fortier îl invită chiar la somnambula sa recunoscută, doamna Rogers. Allan Kardec îl întâlneşte aici pe un anumit Patier care-i vorbeşte despre spirite, cu multă ponderaţie.

Deşi încă neîncrezător, scepticismul lui începe să se clatine. Nu cere decât să vadă şi să înţeleagă. Acceptă să-l însoţească pe noul său prieten la doamna Plainemaison, pentru o şedinţă de evocare şi de scriere automată.

„Aici, pentru prima oară, va relata el mai târziu, am fost martorul fenomenului meselor turnante, săritoare şi alergătoare, şi asta în asemenea condiţii, încât îndoiala nu mai era posibilă. În frivolităţile aparente şi în aspectul jocului luat de aceste fenomene am întrevăzut ceva serios şi am avut revelaţia unei noi legi pe care mi-am propus s-o aprofundez.”

Deşi se arată mai interesat la şedinţe, Rivail nu se pronunţă. Nu încă. La Plainemaison întâlneşte familia Baudin care organizează la ea acasă şedinţe săptămânale, în care cele două fiice joacă rolul de mediumi. Calitatea prestaţiilor lor este atât de convingătoare, încât este în stare să deducă de aici ceva absolut extraordinar:

„Unul dintre primele rezultate ale observaţiilor mele, scrie el, a fost că spiritele nu erau altceva decât sufletele morţilor”

O declaraţie ale cărei consecinţe nu sunt încă estimate de viitorul Allan Kardec, plin de bun-simţ cum este. Ceea ce-i arată cele două fete este foarte impregnat de copilării: sunt, de fapt, nişte jocuri de societate în care o persoană este invitată să găsească un obiect rătăcit sau să-l descrie pe Făt-Frumos la care visează aceste domnişoare…

Allan Kardec creat de spiritul invocat numit Zephir

Nu e nimic aici din revelaţiile pe care, cu doi ani în urmă, Victor Hugo le-a obţinut la Jersey. Astfel că, după câteva luni, Rivail este cam sătul, îl aşteaptă obligaţiile sale pedagogice, mai presante. Dar prietenii săi insistă. Ei obligă un spirit, numit Zephir, să se întreacă pe sine: acesta va fi ghidul lui Rivail, prin mijlocirea domnişoarei Japhet, care este un foarte bun medium.

Într-o seară, Zephir îi dezvăluie lui Rivail că l-a cunoscut într-o existenţă anterioară. „Noi trăiam împreună în Galia. Eram prieteni. Tu erai druid şi te numeai Allan Kardec.” Şi Zephir îi declară că sub acest nume el va trebui „din nou să-i ghideze pe oameni pe drumul mântuirii”. Schimbarea s-a produs. Pe măsură ce se instituie dialoguri între Rivail şi mese, defilează spiritele unor morţi iluştri şi toţi sunt binevoitori: Socrate, Platon, Ioan Evanghelistul, Sfântul Ludovic, Sfântul Vincent de Paul, Fenelon, Swedenborg, Franklin…

Cel ce a devenit Allan Kardec

Foarte metodic, cel care a devenit Allan Kardec, cel de acum, pregăteşte chestionare înainte de a ajunge la Baudini. Va fi sarcina spiritelor să formeze corpul doctrinal a ceea ce va deveni spiritismul: neologism pe care o spiritistă engleză, Anna Blackwell, îl va crea ca să distingă metafizica sa de spiritualismul anglo-saxon, cu denumire filozofică ambiguă. Şi spiritele nu pregetă să-şi exercite cenzura!…

Uneori ele îl critică vehement pe interlocutorul lor, care este redus la rol de secretar. Astfel, la 25 martie 1856, la ora 10 dimineaţa, Kardec aude bătăi în perete. Când se întoarce din piaţă, soţia lui le aude şi ea. În cursul şedinţei următoare, el întreabă masa.

„Eu am bătut, îi răspunde un spirit; eu sunt spiritul tău familial. Pentru tine mă voi numi Adevărul şi, o dată pe lună, pentru un sfert de oră, voi fi la dispoziţia ta. Am să-ţi spun ceva referitor la ceea ce scrii. Asta mi-a provocat multă neplăcere şi aş vrea să te opreşti din lucru. Există în rândul treizeci al lucrării tale o gravă eroare, pe care trebuie s-o corectezi.”

Allan Kardec reciteşte docil textul, găseşte eroarea şi o corectează. De acum înainte, fondatorul francez al spiritismului va fi dominat total de spirite, care îi vor dicta tot felul de sfaturi, de la cel mai practic pe plan material la cel mai elevat pe plan spiritual. Se întâmplă ca ele să pună un diagnostic şi să sugereze o reţetă.

Allan Kardec le acordă încredere, le lasă să ia toate deciziile care ar trebui să-i revină. Când el părăseşte şedinţele de la Boudini pentru cele mai puţin spontane de la Roustan, care a ştiut să reunească un „colegiu” de mediumi virtuozi, spiritul Zephir face dovada unei perspicacităţi inegalate până atunci.

„În curând nu vor mai fi religii, îi prezice spiritul la 30 aprilie 1856; va fi necesară una, dar adevărată, dar mare, dar frumoasă, dar demnă de Creator… Primele ei fundamente sunt puse. Misiunea ta, Rivail, va fi asta.”

În aceeaşi clipă, coşul de răchită care a înlocuit masa vorbitoare „se întoarce spre Kardec ca o persoană care l-ar arăta cu degetul”. În această epocă, Allan Kardec este departe de a fi singurul care solicită lumea de dincolo.

Dar el poseda calităţile care îi lipsesc lui Victorien Sardou, de exemplu, sau editorului Didier, care nu procedează ordonat şi, mai ales, nu sunt preocupaţi să creeze această „religie ştiinţifică” pe care o reclamă spiritele. De aceea, când le este prezentat Rivail, ei îi acordă toată încrederea. Dar cel interesat pune ordine în propria sa documentaţie şi pregăteşte un volum cu peste 500 de pagini, pe două coloane, cuprinzând întrebările autorului şi răspunsurile meselor.

O sinteză, desigur, care va apărea pe cheltuiala autorului la 18 aprilie 1857 cu un titlu lung şi aparent auster care ocupa aproape toată coperta: Le Livre des Esprits I contenant les principes de la Doctrine spirite I sur la nature des Esprits, leurs manifestations et les rapports avec les hommes, les lois morales, la vie presente, la vie future et Vavenir de l’Humanite I Ecrit sous la dictee et publie  par l’ ordre d’ Esprits superieurs par I Allan Kardec.

E, desigur, un titlu care ar părea foarte stângaci unui editor actual. Dar numai din enunţarea lui cititorii de atunci, chiar nepregătiţi, puteau să capete o mare cantitate de informaţii. De la bun început, ei au sesizat despre ce este vorba. Fenomenul nu este numai – fapt comun după 1853 în Europa continentală — o suită de dialoguri pe care cineva le-a avut cu mesele; el este de ordin religios, mai mult filozofic şi nu monden; el implică o morală.

Cartea a fost dictată de spirite „superioare”, ea postulează reîncarnarea, ştiinţa sa explică trecutul, prezentul şi viitorul speciei umane. Marele preot (de altfel, anticlerical) al noii religii nu este altul decât semnatarul. Nu cumva Allan Kardec, numind „Carte” volumul său gros, se opune Bibliei?

De fapt, Le Livre des Esprits este şi va rămâne un enorm succes de librărie, ca şi lucrările pe care maestrul le publică în continuare (Le Livre des mediums, 1861; L’Evangile selon le spiritisme, 1864; La Genese, les miracles et les predictions selon le spiritisme, 1868; Le Spiritisme a sa plus simple expression).

Expert în comunicare avânt la lettre, Allan Kardec întreprinde, începând din 1860, turnee de conferinţe în provincie unde atrage mulţimile: la Lyon, un triumf (30 000 de credincioşi în 1862), la Bordeaux (10 000 de discipoli), Toulouse etc. El profită chiar de faptul că episcopul de Barcelona îi condamnă lucrările la ardere pe rug. Iar spiritiştii huiduiesc Inchiziţia renăscândă!…

„Înţelegi, îi declară ghidul său de dincolo, cât de mult va face să progreseze spiritismul în Spania o persecuţie atât de ridicolă şi atât de retrogradă. Ideile se vor răspândi cu şi mai multă rapiditate, iar lucrările vor fi căutate cu şi mai mare asiduitate dacă vor fi arse.”

Fericit concurs de împrejurări: episcopul de Barcelona moare la numai nouă luni după acest eveniment. Evocat de mediumi, spiritul lui deplânge „crima” pe care a comis-o şi supliciile pe care le-a suferit în lumea de dincolo. „Tu ai ars ideile, strigă fără încetare vocea conştiinţei sale, ideile te vor arde.”

Allan Kardec are, totuşi, duşmani care îl sâcâie. Spiritiştii – e drept, puţini la număr – grupaţi în jurul publicaţiei La Revue spiritualiste, fac disidenţă. Are de luptat cu „mediumi frauduloşi” şi cu „mediumi mercenari” (cei care sunt plătiţi, şi uneori gras) care pătează puritatea spiritismului.

Atitudinea savanţilor faţă de el îl dezolează: nu a descoperit el cu adevărat o ştiinţă nouă? Fiind informat de spirite că va muri în 1869, este din ce în ce mai convins că, pe măsură ce lucrează la propagarea doctrinei sale, „ideea spiritistă va fi într-o zi credinţa universală”; şi asta nu e o consolare măruntă.

Îi vor face funeralii demne de un om de stat. A fost înmormântat la Pere-Lachaise, iar mormântul său este îngrijit şi plin de flori şi în zilele noastre. Pe monumentul funerar pe care discipolii l-au înălţat spre gloria lui este gravată inscripţia următoare:

„Să te naşti, să mori, să renaşti iarăşi şi să progresezi mereu. Aceasta este legea.”