Familia Bibescu – rudele din România ale lui Napoleon

Vă invităm într-o călătorie memorabilă alături de familia Bibescu, rudele din România ale împăratului Napoleon Bonaparte. O vom cunoaște pe cea care a povestit tuturor despre aventurile amoroase ale împăratului corsican, Martha Bibescu.

Dacã relaţia dintre Napoleon I şi români este îndeobşte redusã la presiunea pe care campania din Rusia a împãratului Franţei a exercitat-o asupra armatelor Imperiului ţarist, determinându-le sã pãrãseascã ţãrile române şi fãcând ca Moscova sã se mulţumeascã numai cu rãpirea Basarabiei (1812), istoria ulterioarã avea sã arate alte conexiuni surprinzãtoare.

Martha Bibescu, o norã norocoasã!

Martha BibescuÎntr-adevãr, unul dintre aspectele cele mai puţin cunoscute ale acestei ecuaţii se referã la o (posibilã) înrudire între Napoleon Bonaparte şi familia Bibescu.

Este vorba, mai precis, de o nepoatã a lui Napoleon Bonaparte, Valentina, a cãrei bunicã, Emilie de Pellapra, a fost una dintre iubirile corsicanului şi care, dupã o pasionatã poveste de dragoste, avea sã se cãsãtoreascã cu prinţul român George Bibescu. Din cãsãtoria lor a rezultat „prinţul aerului” George Valentin Bibescu, fondatorul aviaţiei în ţara noastrã.

O contribuţie esenţialã la acreditarea acestei nobile înrudiri franco-române a adus-o scriitoarea Martha Bibescu (fostã Lahovary), prin lucrarea sa “O fiicã necunoscutã a lui Napoleon” (1922), apãrutã în francezã la Flammarion şi în englezã la New York, în Charles Scribuer’s Son.

Imaginaţie literarã şi dorinţa de supralicitare a trecutului nobiliar al familiei Bibescu sau adevãr istoric?

Legenda ascendenţei, în linie directã din Napoleon pe cale maternã, prin frumoasa Emilie-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra, a Valentinei Bibescu a fost cultivatã mai ales de nora sa, scriitoarea Martha Bibescu. Pe lângã publicarea cunoscutului volum, prinţesa obişnuia ca în cercurile mondene de la Bucureşti şi din capitalele occidentale prin care se învârtea sã arate cu obstinaţie ascendenţa napoleonianã a familiei în care intrase prin cãsãtorie. Povestea era simplã şi oarecum credibilã. Originarã din Lyon se pare cã aici l-ar fi întâlnit Emilia pe împãrat şi tot aici s-ar fi consumat idila.

Soacra Marthei Bibescu seamãnã cu Napoleon

Valentina Bibescu explica lapidar episodul: „Bunica mea era foarte frumoasã, iar împãratul cãlãtorea foarte mult!”

Pentru a întãri cele spuse, Martha evoca asemãnarea fizicã a soacrei sale, cu bunicul Napoleon şi se mândrea cu faptul cã printre bijuteriile de familie moştenite de la aceasta se gãsea şi o brãţarã grea, de aur cizelat, încrustatã cu briliante, smaralde şi rubine pe care Emilie Pellapra o primise în dar de la Napoleon Bonaparte, precum şi un diamant pe care Las Cases i l-a adus din Sfânta Elena. Se adãugau alte douã cadouri de nepreţuit: o cocardã tricolorã: roşie, albastrã şi albã pe care Napoleon ar fi purtat-o în amintirea bãtãliei de la Austerlitz, pãstratã într-o ramã de lemn cu încrustaţii de metal, purtând pe ea vulturul imperial, precum şi nişte flori presate sub geamul unei rame atârnatã pe perete, pe care împãratul le culesese de pe insula Elena, în timpul exilului.

Valentina de Chimay Bibescu i-a încredinţat Marthei şi memoriile mamei ei, fiica lui Napoleon Bonaparte, precizând într-o scrisoare, în modul ei original: „Le las nurorii mele, pentru cã e cea mai puţin proastã din familie”. Drept rãsplatã, aceasta avea sã scrie cu sensibilitate şi imaginaţie, pornind de la fapte şi împrejurãri reale, un frumos roman „O fiicã necunoscutã a lui Napoleon”, pe care îl va publica la o sutã de ani de la moartea importantului personaj.

În fascinante pagini de istorie romanţatã apar episoade din viaţa şi activitatea lui Bonaparte, o prezentare a figurii şi aventurilor prinţesei Emilia de Chimay şi mai ales ale mamei sale, Emilia de Pellapra, amanta lui Napoleon; sunt prezente, de asemenea, doamna Taillien, prinţul Joseph de Chimay sau alte figuri devenite istorice precum: contesa Walewska şi fiul sãu contele Walewsky şi el copil natural al împãratului, regele Romei ş.a.

Preocuparea Marthei Lahovary pentru acest subiect dateazã încã de la vârsta de 15 ani, când se punea problema logodirii ei cu tânãrul prinţ George Valentin Bibescu, iar dezvoltarea temei prin scrierea unui roman şi publicarea memoriilor Valentinei Bibescu au devenit astfel un fel de justificare a accesului într-o familie aparţinãtoare a unor tradiţii nobiliare franco-române de excepţie. Iar rolul de o asemenea legitimare nobiliarã rezultã şi din faptul cã romanul şi amintirile soacrei au apãrut mai întâi în limbile englezã şi francezã, cu o prefaţã de Frederic Masson, membru al Academiei Franceze.

„Prinţesa Bibescu, nãscutã Lahovary, m-a rugat sã prezint aceste scurte memorii în faţa publicului, în amintirea bunicii soţului ei. Alegerea ei cade asupra mea deoarece într-una din cãrţile mele Napoleon şi Femeile existã o aluzie la eroinã, mai degrabã la mama ei. Am menţionat-o pe Mme. Pellapra, a cãrei fiicã, subiectul acestor memorii, a fost mai întâi Contesa de Brigode şi apoi Prinţesa de Chimay şi fãrã a afirma expres cã Mme Pellapra a devenit mamã, am remarcat cã ea a atras atenţia lui Napoleon”, arãta Nemuritorul.

Atracţia Marthei pentru personajul sãu a mers atât de departe încât, conform dorinţelor sale, dupã moarte, survenitã la 28 noiembrie 1973 la Paris, a fost înhumatã la Menars, alãturi de cele douã Emilii, iar epitaful sãu menţioneazã sec Martha Bibescu, scriitoare francezã.

Valentina Bibescu si Napoleon Bonaparte – O aventurã ca oricare alta

Valentine de Riquet, contesã de Caraman-Chimay, devenitã prinţesã Bibescu, s-a nãscut la Ménars, la 15 februarie 1839 şi a decedat la Bucureşti, la 15 august 1914. Pãrinţii sãi au fost: prinţul de Chimay şi Emilie Pellapra, al cãrei tatã natural este considerat Napoleon I. Iubita lui se chemase tot Emilia, Leroy dupã numele sãu de fatã şi era originarã din Lyon. Aici ar fi „vãzut-o pentru prima oarã împãratul, a dorit-o şi chiar, pentru scurt timp, a iubit-o”.

Mai precis, cei doi s-au întâlnit cu ocazia serbãrilor organizate de conducerea oraşului în onoarea cuceritorului Italiei şi, dupã o atracţie fulgerãtoare şi o legãturã extraconjugalã (pentru amândoi), la 11 noiembrie 1806 avea sã se nascã „mica Emilia”. Profund afectat, soţul încornorat, nu a dorit nici mãcar sã o vadã şi nu s-a lãsat îmbunat de darurile generoase venite din partea tatãlui natural.

Dupã spusele lui Marchand, valetul lui Napoleon Bonaparte, cei doi aveau sã se mai întâlneascã în secret de mai multe ori, dar nu mai mult de 4-5 ori în diverse localitãţi precum: Tuilleries (1808), la Saint-Cloud, Caen ş.a. În faţa ofertelor imperiale, Henri Alain Pellapra a sfârşit prin a accepta un post de înalt funcţionar financiar, iar acest lucru a fãcut ca Emilia sã intre din nou în atenţia împãratului, în 1811, când relaţia dintre cei doi s-a reluat, cu prilejul vizitei sale la Caen, dar ea a fost scurtã şi secretul bine pãstrat.

Spre deosebire de alţi copii ai sãi din flori, pe Emilie împãratul nu a cunoscut-o niciodatã. De altfel, el nu se va bucura prea mult de urmaşi; Napoleon al II lea, „regele Romei”, rezultat din cãsãtoria cu arhiducesa de Austria Marie-Louise (1810), nu va reuşi sã acceadã la tronul tatãlui sãu; contele Alexandru Walewsky, rod al dragostei cu contesa polonezã Walewska, va ajunge ministru de externe al lui Napoleon al III-lea, calitate în care va sprijini Unirea Principatelor de la 1858 şi opera lui Alexandru I. Cuza. Totuşi, se pare cã frumoasa lyonezã l-a iubit cu adevãrat pe Napoleon, din moment ce, în 1815, la întoarcerea lui de pe insula Elba, i-a ieşit înainte deghizatã în ţãrancã (şi nu soţia sa Marie-Louise).

Familia Bibescu – boieri pãmânteni franţuziţi

Aceastã familie de boieri îşi trage numele de la satul Bibeşti, din judeţul Gorj, atestat documentar la 30 mai 1610, când Voievodul Radu Şerban confirmã, printr-un hrisov, lui Vlad din Bibeşti, moşier în acelaşi sat:

“Un Udrea de Bibeşti a ocupat un post la curtea lui Matei Basarab.”

În 1716, Ion Bibescu, fratele lui Barbu Bibescu, a semnat, ca boier de Gorj, Memoriul celor 66 de boieri olteni, întruniţi la Târgu-Jiu, cãtre prinţul Eugeniu de Savoia, prin care cereau anexarea Olteniei la Austria. Marele vornic Dimitrie Bibescu a zugrãvit în 1824 biserica din Stãneşti şi se aflã printre sfetnicii lui Grigore Ghica-Vodã. Prin acesta, cãsãtorit cu Caterina Vãcãrescu, strãnepoata lui Constantin Brâncoveanu, s-a inaugurat cariera politicã a familiei Bibescu.

La rândul sãu, Dumitru Bibescu semneazã alãturi de alţi boieri şi adreseazã domnului ţãrii, la 27 decembrie 1827, un protest contra restaurãrii egumenilor greci în mãnãstirile româneşti. El este cel care inaugureazã cariera politicã din familia Bibescu, dar şi preocupãrile de întreprinzãtori, fãcând avere din vânzarea de cai armatei lui Napoleon, în timpul campaniei din Polonia.

Din aceastã mare familie de boieri pãmânteni aveau sã se ridice şi doi fraţi domnitori ai Ţãrii Româneşti: Gheorghe Dimitrie Bibescu şi Barbu Ştirbey (înfiat de unchiul sãu dinspre mamã, vornicul Ştirbey, de unde şi diferenţa de nume).

De altfel, în familia Bibescu au avut loc o serie de înfieri ciudate, care au permis însã ca ea, deşi stinsã, sã supravieţuiascã prin familiile Ştirbei şi Brâncoveanu, provenite tot din Bibeşti, dar care au adoptat acest nume la începutul secolului al 19-lea. Aşa, de exemplu, fiul cel mare al lui Dimitrie Bibescu şi al Caterinei Vãcãrescu a fost înfiat de unchiul sãu Ştirbey, iar nepotul lui se va cãsãtori cu Nadejda Bibescu, sora mai mare a lui Gheorghe Bibescu.

Gheorghe D. Bibescu a fost hospodar al Munteniei între 1842 şi 1848, om chibzuit şi bun patriot (sub el s-a înfiinţat, printre altele, grãdina Cişmigiu şi şoseaua Kiseleff, s-a sporit armata şi modernizat finanţele).

Nãscut la 1802 în Craiova, a studiat la Bucureşti şi Paris, dupã care a intrat în administraţia publicã, ocupând funcţiile de ministru de justiţie şi de externe.

Retras din politicã în 1834, trãieşte la Paris şi Viena de unde se urcã pe scaunul domnesc, iar dupã încheierea mandatului de hospodar (1848) se refugiazã la Paris unde va şi muri la 1 iunie 1873.

În iunie 1849 i-a urmat la tron fratele sãu, Barbu Ştirbey, şi el o personalitate reformatoare, preocupat de însãnãtoşirea vistieriei şi instaurarea autoritãţii statului.

Dar numai dupã 3 ani şi el este constrâns sã pãrãseascã Valahia pentru a ajunge şi a se instala pe malurile Senei.

Din acele vremi familia Bibescu a împrumutat numele satului de obârşie, Bibești. În Franţa, (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul unor Popescu, Enescu, Ionescu etc.) a devenit familia Bibesco. Explicaţia acestei transformãri e simplã: sufixul numelor româneşti în “cu” are o rezonanţã ridicolã în francezã, întrucât cul înseamnã dos sau posterior.

Mai mult decât atât, numele exprimã un verb incoativ astfel cã Bibesco ar însemna „încep sã beau”.

Gheorghe Bibescu a avut mai multe fiice şi trei bãieţi: Grigore Bibescu, devenit prinţ Brâncoveanu, Nicolae şi George (cãrora li s-a adãugat un altul natural).

Nicolae Bibescu, ofiţer remarcabil, adjunct al generalului Trochm, în 1870, s-a întors în România dupã cãderea lui Napoleon al II-lea, lansându-se în afaceri. A ales, speculând împrejurãrile timpului (legate de impozitarea grea şi preţul ridicat) industria zahãrului, înfiinţând o rafinãrie de sfeclã la Chitila (1875). Dar pentru aceasta a trebuit sã investeascã o parte considerabilã din averea personalã şi a antrenat chiar economiile rudelor şi servitorilor. Numai cã totul avea sã se sfârşeascã tragic: neînţelegându-se cu guvernul liberal, acesta a eliminat taxele vamale pentru importurile de zahãr, astfel cã, în noile condiţii de concurenţã, fabrica lui Bibescu a falimentat, fiind vândutã la licitaţie unei bãnci evreieşti. Dupã aceastã tristã experienţã, Nicolae Bibescu s-a mulţumit cu un trai mai modest şi s-a retras la moşia sa de la Mogoşoaia, în primitoarele încãperi ale Villei d’Elchingen. Din cãsãtoria lui cu nepoata mareşalului Ney a avut şase fete.

Revenind în patrie, Bibeştii s-au integrat în viaţa publicã a ţãrii, devenind de exemplu, deputaţi sau senatori de Gorj.

Valentina cea zburdalnicã

Cu o asemenea ascendenţã ilustrã şi dupã o copilãrie relativ fericitã Valentina s-a cãsãtorit în 1861, la 22 de ani, cu prinţul Paul de Bauffremont; colonel de carierã, acesta introduce şi în familie o viaţã de cazarmã, afirmându-se rapid în raport cu ea drept o fire brutalã, foarte pãtruns de drepturile sale conjugale şi lipsit de orice delicateţe în exercitarea lor. Tânãra soţie se cãsãtorise oricum fãrã dragoste, dupã experienţa iubirii cu ducele Antoine de Noailles şi era în plus o fire voluntarã, îi plãceau admiratorii, aplauzele şi succesele efemere ale teatrelor de amatori.

Acceptase aceastã „mezalianţã” pentru a dobândi statutul de onorabilitate conferit de o cãsãtorie, dar fãrã a se bucura de dragostea ei.

Din unirea acestor firi s-a nãscut un mariaj de calvar pentru amândoi.

O contemporanã o descrie astfel: „Era finã şi distinsã, cu caracter extraordinar de energic, mânuind cu dibãcie toate armele şi servindu-se de sãnãtatea ei delicatã pentru a-şi atinge scopurile … Îşi crease un anturaj de bãrbaţi a cãror influenţã şi stimã i-au îngãduit sã se foloseascã de opinia unor cercuri de care credea cã avea nevoie, cu admiratori fanatici. Patru dintre ei, foarte legaţi unul de altul şi înconjurând-o tot timpul, gata sã o susţinã, erau dispuşi sã moarã pentru ea”. Printre aceştia se afla şi prinţul român Gheorghe (George Bibescu).

Strãmutatã prin forţa dragostei şi voirile soartei, prinţesa Valentina Bibescu, fostã Contesã de Chimay nu s-a împãcat definitiv cu gândul împãmântenirii şi nu s-a adaptat niciodatã pe deplin la mediul românesc. A acceptat Bucureştiul ca un surghiun inevitabil, unde a trebuit sã supravieţuiascã. Pe la sfârşitul vieţii nota: „România: fructe fãrã gust – flori fãrã parfum – femei fãrã ruşine. Românii: hoţi, mincinoşi, guralivi, lãudãroşi, leneşi şi vicioşi”.

Şi totuşi va trãi aici şi împreunã cu ei pânã în 1914, post-mortem întorcâdu-se acolo de unde venise, la Ménars, în Franţa.

…şi George Bibescu, soţul Valentinei

George BibescuCel de-al doilea bãiat al Domnitorului de la 1848, care i-a moştenit şi numele, s-a nãscut la Bucureşti, la 14 martie 1834, dar la puţin timp pleacã în Franţa, unde urmeazã liceul şi îmbrãţişeazã cariera militarã, absolvind celebra şcoalã de stat major de la Saint-Cyr. Devenind ofiţer francez, a luat parte la rãzboiul din Mexic (1862), Algeria (1867) şi Alsacia (1870). Întors în ţarã va organiza secţia românã la Expoziţia internaţionalã de la Paris, din 1889. Se consacrã apoi acţiunilor filantropice şi este epitrop al bisericii Domniţa Bãlaşa. Ca o recunoaştere a meritelor sale a fost ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe morale şi politice din Paris, iar şase ani mai târziu, în 1897, membru asociat al Institutului Franţei.

Pe lângã frumoasa poveste de dragoste cu nepoata lui Napoleon, George Bibescu a avut parte şi de o moarte suspectã. Rãmânând în zona macabrului, aferentã oarecum momentului ireversibil al trecerii spre viaţa de apoi, sã amintim cã una dintre iubitele sale, baroana Héléne de Courval a lãsat prin testament ca rãmãşiţele sale pãmânteşti sã fie transmise fostului amant, nãscându-se astfel o problemã practico-juridicã insolubilã.

Revenind la trecerea în rândul drepţilor a lui George Bibescu, aceasta a intervenit în contextul vizitei la Constantinopol, împreunã cu fiul sãu George Valentin, la 20 mai 1902. Cei doi, tatãl şi fiul, hotãrâserã sã ia drumul Bosforului pentru rezolvarea unor probleme de afaceri, dar şi a uneia legatã de un titlu conferit odinioarã pãrintelui domnitor, pe care George dorea sã-l transmitã, pe când mai era în viaţã, fiului sãu aflat în pragul cãsãtoriei cu frumoasa şi inteligenta Martha Lahovary, pe care o îndrãgea şi o preţuia atât de mult. La Constantinopol cei doi, tatãl şi fiul rãmân mai multe luni, George Valentin întorcându-se mai devreme în ţarã.

Nu ajunge însã bine la Bucureşti şi din urmã îl ajunge o scrisoare care îi anunţã moartea subitã şi suspectã totodatã a tatãlui, la ieşirea de la audienţa acordatã de Sultan. Cel mai probabil, prinţul a fost victima unei crize cardiace, favorizatã de vârstã şi provocatã de emoţia momentului, petrecutã în maşina lui Alexandru Lahovary, Ministrul plenipotenţiar al României la Istanbul. Nu au lipsit însã, nici speculaţiile cã sfârşitul sãu ar fi fost provocat prematur prin otrava strecuratã în cafeaua servitã, turcii fiind interesaţi de dispariţia sa….

Valentina se cãsãtoreşte cu George Bibescu, nefiind divorţatã de primul soţ

Aşadar, Valentina şi George s-au întâlnit în contextul în care soţul acesteia, prinţul Bauffremont devenise tot mai nemulţumit de anturajul tinerei şi reacţiona cu violenţã. Un episod povestit de Ghislain de Diesbach în cunoscuta sa lucrare „Prinţesa Bibescu. Ultima orhidee” este semnificativ în acest sens. Sosit pe neaşteptate la castelul din Ménars şi gãsindu-şi soţia înconjuratã de admiratori, colonelul şi-a ieşit din fire şi a strigat: „Plecaţi de aici! Plecaţi cu toţii! Vã dau afarã! Cum cei de faţã nu au reacţionat, prinţul mânios s-a întors spre Valentina şi a continuat: „Ieşi şi tu, te dau afarã”. Revoltat de ieşirile lui Bauffremont, George Bibescu, aflat şi el printre curtezani, a ripostat: „Nu se fac astfel de scene în faţa femeilor şi copiilor. De altfel, ne gãsim aici la doamna prinţesã de Chimay şi nu la dumneata acasã!” În cele din urmã musafirii, deveniţi indizerabili ca urmare a geloziei soţului, au fost evacuaţi şi duşi la garã, iar soţia s-a refugiat în localul cãlugãriţelor ordinului Charité.

Dupã un asemenea calvar, Valentina a hotãrât, în cele din urmã, separarea patrimoniilor cu Paul, cerere acceptatã prin decizia din 18 iunie 1869 a Tribunalului Senei, dar anulatã la Curtea de Apel în anul urmãtor.

Izbucnirea rãzboiului a amânat reluarea ostilitãţilor conjugale; atât cãpitanul Bibescu, cât şi colonelul Bauffremont au cãzut prizonieri în Germania, iar dupã eliberarea din captivitate, la 18 februarie 1872, s-au bãtut în duel în pãdurea de la Celle-Saint-Clond, având drept consecinţã închiderea lui George la Conciergerie, pentru infracţiune la legile duelului!

Reluând calea justiţiei, Valentina înregistreazã un important succes la 7 aprilie 1874, când tribunalul îi acceptã cererea de separare de bunuri şi i se încredinţeazã cele douã fete: Catherina (nãscutã în 1862) şi Jeanne (venitã pe lume în 1864).

Dar cei doi iubiţi doreau mai mult, vroiau sã-şi legalizeze relaţia prin cãsãtorie, iar legislaţia francezã a timpului (mai ales sub influenţa catolicismului) nu admitea divorţul. Pentru a depãşi acest handicap, Valentina se va naturaliza în ducatul Saxa-Altenberg (1875), va divorţa (lucru permis aici) şi astfel îşi va îndeplini visul, cãsãtorindu-se civil cu George (la Berlin) şi apoi religios (în faţa unui preot ortodox, la Dresda) în acelaşi an. Dar rãzboiul judiciar cu primul soţ abia începuse şi avea sã se dovedeascã a fi de lungã duratã. Astfel, Paul a contestat cãsãtoria şi a reuşit sã obţinã ca Tribunalul Senei sã o declare nulã ca decizie confirmatã de Curtea de Casaţie francezã la 27 iulie 1867. Şi ca nenorocirea sã fie şi mai mare, cele douã fete minore au fost încredinţate tatãlui, iar împotrivirea mamei a fost sancţionatã cu o amendã imensã, care s-a soldat cu executarea silitã, prin vânzare la licitaţie, la 16 iulie 1876, a domeniului Ménars.

Înalta societate francezã respinge cuplul

Afacerea Bauffremont” a constituit unul dintre cele mai rãsunãtoare procese ale timpului, a pasionat opinia publicã şi a ocupat în mod copios paginile presei.

Fuga şi cãsãtoria Valentinei cu un strãin şi pe deasupra şi român ortodox, i-au adus multe contestãri şi antipatii. Cei doi au devenit un fel de paria, fiind marginalizaţi, pânã la ostracizare, de înalta societate francezã şi nu numai.

Afronturile au fost directe şi numeroase; aşa de pildã, cei doi nu au mai fost primiţi la Curtea de la Berlin, au fost scoşi din Almanahul de Gotha (un fel de carte de onoare a personalitãţilor timpului), dupã ce prinţesa Valentina figurase acolo mai mulţi ani la rând, atât ca doamnã de Bauffremont, cât şi ca soţie a lui George Bibescu.

Apoi, Valentina şi George s-au perindat, în cãutarea unui loc prin Europa; au stat câteva luni la Loschwitz, în Saxa, unde s-a nãscut Nadejda (viitoarea prinţesã Barbu Ştirbei), apoi au mers la Wiesbaden, Maren şi Godesberg (unde îi moare primul bãiat, George). În sfârşit, cuplul se aşeazã definitiv la Bucureşti, unde se va naşte, la 3 aprilie 1880, un nou fiu, botezat (în amintirea primului pierdut şi pentru cinstirea numelor tatãlui şi mamei) George Valentin.

Mare sportiv, inventiv, întreprinzãtor şi pasionat aviator, el va deveni soţul Marthei Bibescu (nãscutã Lahovary).

Dincolo de caracterul captivant al realei şi pasionatei poveşti de dragoste dintre Valentina şi George, filiaţia sa cu Napoleon Bonaparte, celebrul împãrat al francezilor, rãmâne în zona ficţiunii romantice.

Cunoscutul biograf al Marthei Bibescu, de altfel bine documentat şi informat, Ghislain de Diesbach, nu dã crezare tezei ascendenţei napoleoniene.

Dacã celebra scriitoare de limbã francezã de origine românã poate fi bãnuitã de pãrtinire, cel mai important adept al originii împãrãteşti a Valentinei Bibescu rãmâne Frederic Masson, autorul celebrei lucrãri Napoleon şi Femeile. În prefaţã la ediţia în limba englezã a volumului A Daughter of Napoleon acesta desfãşoarã o interesantã argumentaţie în acest sens. Primul argument: asemãnarea fizicã dintre tatã şi progeniturile sale, inclusiv cele de sec feminin.

„Toate femeile cu care Napoleon a avut relatii – scria el – erau pline de o uimitoare tinereţe şi frumuseţe, aşa cum întreaga fiinţã stârneşte dorinţe arzãtoare prin ochi, dinţi, pãr, trup, dar în care se poate descoperi uneori o dorinţã înfocatã mult diferitã de iubire. Dacã se naşte un copil, cum ar putea el sã nu moşteneascã de la tatãl sau mama sa, sã nu reproducã trãsãturile şi forma ambilor şi sã nu revinã la tipul lor? Fãrã îndoialã în cursul vieţii, viciile, bãutura, drogurile, chiar nebunia, ar putea distruge trãsãturile lui şi fiara ar fi reprezentatã prin înger; dar în primele zile a apãrut doar ceea ce era angelic, sau puţin fiinţa nãscutã pentru putere şi iubire, mândrã ca înfãţişare, cu trupul modelat de un artist asemeni zeilor”.

Şi ce-a de-a doua Emilie a purtat pe chipul sãu efigia, amprenta napoleonianã.

Urmeazã apoi o serie de episoade în acelaşi sens al legãturii paternale.

“…Odatã, la Saint-Gratien, Prinţesa Matilda îmi vorbea despre copiii împãratului Napoleon, iar eu m-am extaziat de frumuseţea unei femei pe care am vãzut-o când eram copil şi care pãrea imaginea vie a Împãratului. «Ce ai fi crezut despre Prinţesa de Chimay?» spuse Prinţesa şi ea mi-a descris-o ca încarnarea tatãlui sãu.

Cum eram nerãbdãtor sã aflu mai multe despre ea, am apelat la cumnatul meu, Lefevre de Béhaine, un bãrbat cu 20 de ani mai mare decât mine şi care a trãit în lumea mare. El a cunoscut-o bine şi a putut sã-mi spunã multe despre ea. Nu era nici o îndoialã privind naşterea ei, mi-a spus el, dar faptele n-au fost niciodatã publice.”

Era unul dintre secretele societãţii pe care fiecare dorea sã le pãstreze, dar care diminua în intensitate dupã o generaţie, afarã de cazul în care un vechi vizitator frecvent al lumii distinse îl pãstreazã pentru posteritate; totuşi este greu de înţeles de ce nu s-a fãcut nici o menţiune asupra poveştii timpului, despre cazul Teste şi Cubieres referitor la minele Gouhanans, de interes pentru M. Pellapra. Cartea Revelaţiilor n-a dezvãluit nimic, deşi însuşi diavolul a mãrturisit cã este autorul; o dovadã sigurã cã, în definitiv, nu este o legaturã foarte directã între saloanele noastre şi sferele infernale.

…Mica Emilie, care avea doar doi ani în momentul acestei cãlãtorii la Caen, era prea micã pentru a fi vãzutã, dar rândul ei a venit când, în 1813, Împãrãteasa Marie Louise a vizitat Cherbourg-ul pentru a deschide “Bassin”-ul lui Napoleon, Maiestatea Sa a fost deosebit de încântatã sã fie prezentã la un spectacol în aer liber, unde se pare cã a avut o plãcutã surprizã: “S-a interpretat o cantatã în onoarea Maiestãţii sale de cãtre nouãsprezece doamne, alese din oraş pentru frumuseţe şi distincţie. Ele purtau costumul Normandiei şi duceau coşuri pline cu frute şi flori. Dupã aceea a venit un copil, nãscut pe o platformã bogatã, unde erau butoiaşe aurite conţinând, una lapte, cealaltã cidru; copilul a coborât din cãruţã ţinând douã cupe de cristal, din care turna libaţiile acestor produse naţionale la picioarele Maiestãţii sale. Numeroşi paznici de onoare, îmbrãcaţi ca fermieri din Valea Auge, aduceau omagiul unui superb taur alb, cu coarnele aurite şi înfãşurat în ghirlande şi panglici de purpurã şi, în cele din urmã, cãpitanul gãrzii de onoare i-a prezentat Maiestãţii sale cel mai minunat cal din Normandia. Apoi au urmat dansul, jocurile şi trompetele.

Împãrãteasa a dat douã ceasuri, unul dintre ele a fost dãruit lui Mlle Eugenie (sic) Pellapra, un copil de patru ani, care juca în piesa pastoralã.”

Mlle Pellapra vorbeşte ea însãşi despre ceea ce probabil i se spusese referitor la scenele în care a jucat, pentru cã este puţin probabil ca ea sã şi le aminteascã, deşi „Journal of the Empire” era la îndemânã pentru a-i împrospãta amintirea. Ajungem acum la afirmaţii mai serioase care sunt coroborate cu o mãrturie mai gravã. Ce s-a petrecut între 1813 şi 1815? Care a fost atitudinea M. Pellapra faţã de soţia lui? A rãmas ea cu el la Caen pânã în prima zi din 1815? Este sigur cã ea era la Lyons pe 10 martie, pentru cã ea este menţionatã într-un pamflet intitulat “Bonaparte la Lyons”.

Dincolo de aceste informaţii cu un caracter mai mult anecdotic, Masson ne prezintã şi altele cu iz documentar.

Astfel, în memoriile valetului de camerã al Împãratului, gãsim urmãtoarea însemnare: „Mme P. era la Lyon cu familia sa când a sosit Împãratul şi ea a împãrtãşit entuziasmul populaţiei din toatã inima şi sufletul ei. Împãratul m-a trimis la ea, întrucât, cum ea fusese câteva zile la Lyon, el putea afla multe dintr-o conversaţie cu ea, dar dificultatea era de a gãsi timp în mijlocul freamãtului din jurul lui. El a fost obligat sã-i acorde o audienţã seara târziu, întrucât dificultatea treburilor sale nu i-au permis s-o vadã mai devreme”.

Sunt îndoieli cã el a vãzut-o din nou la Paris, dar ea era în mod constant în gândurile lui. Marchand continuã:

„Pe 11 iunie, la ora 10 seara, Împãratul mi-a dat douã pachete sigilate cu emblema sa. El mi-a spus sã duc unul la Mme Walewska şi celãlalt la Mme Pellapra”.

Relaţia dintre cei doi a rãmas cel puţin în gândurile fiecãruia, pentru cã atunci când el a pãrãsit Elysée, dupã Waterloo, ar fi spus: „Mme P. şi-a exprimat faţã de mine adâncul regret cã nu putea merge la Malmaison fãrã ordinele Împãratului; dar când a dorit sã vorbeascã cu el l-a întâlnit în vecinãtate”. „Pe 28 iunie, scrie el, Mme P., pe care am vãzut-o la Rueil, m-a rugat sã-i spun Împãratului cã Ducele de Otranto ducea tratative cu M. De Vitrolles şi cã oficialitãţile trimise în tabãra duşmanului n-au fost ascultate”.

„Mme P., spune el în final, a venit de asemenea la Mailmaison, aducând o sincerã consolare Împãratului, ceea ce l-a impresionat profund. Gândul la ea, la Sfânta Helena, uneori putea sã alunge plictiseala captivitãţii întrucât îşi amintea de frumuseţea şi bunãtatea inimii ei”.

Legendã sau istorie adevãratã, vã las pe dumneavoastrã stimaţi cititori sã decideţi!

Ganduri si impresii pentru "Familia Bibescu – rudele din România ale lui Napoleon":

Care este gandul tau?