Extazul fericirii mele!

În clipa de faţă îmi vine să râd fantastic. Tocmai ce mi-a picat fisa în legătură cu o puternică filozofie existenţială. Trăind aceste momente de maxim extaz, nu pot decât să spun despre ceea ce simt că este tot ceea ce am aşteptat să simt într-o clipa ca asta. Oarecum mă simt ca un drogat, unul care a fumat o iarbă tare şi acum înţelege viaţa într-o fracţiune de secundă, fără să aibe cuvinte să descrie clar ce simte, cuvintele fiind atât de multe, ar depăşi singure fracţiunea de secundă ce de altfel le cuprinde în însuşire.

Pornind de la o idee clară, că noi oamenii, eu, tu, el şi ea, toţi cei ce suntem vii, existăm, fiind această idee şi un adevăr absolut, incontestabil, cum aş mai spune, realitatea verificată şi acceptată, am ajuns să spun după o profundă filozofare, acelaşi lucru, noi existăm! Aici a pornit extazul, când mi-am dat seama că trăiesc această clipă, chiar şi acum când scriu aceste cuvinte, şi că tot ceea ce contează cu adevărat pentru mine, este mereu clipa ce o trăiesc, în prezentul atât de ciudat, în clipa asta atât de scurtă, numită prezent.

Avem şansa şi ocazia, să ne amintim cu uşurinţă trecutul. Unii pot să-şi amintească uşor mai mult din trecut, alţii mai puţin, dar cu mici exerciţii putem să ne amintim totul chiar de la naştere sau din burta mamei. Ceea ce m-a frapat a fost chiar acest lucru, amintirea trecutului, căci mai departe de burta mamei, există oameni, chiar şi eu, care îşi amintesc din alte vieţi. Apoi desigur am revenit la viaţa mea căci ea este asta şi nu alta, şi mai clar îmi este că viaţa mea de acum e singura, unică, căci îmi pot aminti de altele, dar din viaţa asta îmi pot aminti doar trecutul. Semn care îmi spune că viitorul, timpul din faţa mea, timpul nepetrecut încă, timpul fără mine format şi conturat încă, îmi lipseşte din amintiri.

Apoi, logica mă surprinde “nu poţi să-ţi aminteşti viitorul” şi nu neg asta, pentru că el nu există pentru mine! Viitorul altora din trecut, pot să mi-l amintesc, dar, la fel ca şi mine, ei într-un prezent al lor, nu-şi puteau aminti viitorul ce eu acum pot să mi-l amintesc. Deci, pot să-mi amintesc şi un viitor, dar, nu al meu, al altora, şi nu din prezentul acesta, nu din viaţa aceasta ce o trăiesc, ci din alta, din trecut. Oarecum, fără să ştiu istoria unui om din trecut, e ca şi cum nu ştiu nimic despre el. Şi dacă toţi nu am şti nimic despre un om din trecut, pentru noi cei de acum el nici nu există. Apropo, chiar aşa şi este! Pentru noi există în istorie, în trecut, doar oamenii despre care ştim ceva, ceilalţi, nu ştim dacă au existat ci doar presupunem.

Mă duc şi mai profund şi îmi amintesc de primul om. Am zis în sinea mea “dacă ar fi să mă întorc în timp, să am o singură ocazie, să mă întorc şi să schimb ceva, când m-aş întoarce?”. Am ales automat să mă întorc atunci când a apărut primul om. Apoi automat mi-a picat fisa că aş face-o dintr-un excess de ego, la o adică, ce aş putea face eu atunci? Mi-a apărut în minte imaginea unui creator, identitatea unui dumnezeu care surprins în momentul creaţiei de mine cel venit din viitor, mă priveşte şi aşteaptă să-i spun ceva. Ce pot să-i spun? Că ştiu cum va fi viitorul? Dar oare el, creator, de are capacitatea (dacă pot să-i spun aşa) de a crea omul, nu ştie că el are viitor? Oare Dumnezeu nu ştie că noi avem viitor? Nu ştie că noi urmăm un curs al vieţii? Ba da, ştie, tocmai de aceea mi sa părut aiurea să mă întorc în trecut căci nu aş avea nimic să-i spun din ceea ce nu ştie deja.

Revenit la realitate, la prezentul ce mă ţine, am fost puţin deranjat căci acum ştiam că Dumnezeu ştie totul. Totuşi eu nu ştiu totul, dar am o viaţă pe care o trăiesc. Apoi ştiu că voi muri, şi ştiu că ceva se va întâmpla. Îmi amintesc şi eu şi alţii, de alte vieţi din trecut, neclare desigur, dar suficiente detalii cât să spun că trăiam eu şi că era o altă viaţă nu cea de acum. Apoi, merg şi mai profund şi îmi dau seama că în tot acest timp, omul de la primul a ajuns la mine. Acum eu alături de alţii suntem linia prezentului, linia omenirii din acest prezent. Atât de puternic îmi sună încât mă întreb cât de departe putem evolua? Cât de evoluaţi putem fi noi cei din linia prezentului. Peste 1000 de ani, cum vor fi oamenii din linia prezentului?

Ca să includ în filozofia mea totul, tot ce ştiu eu sau ce ştiu alţii, să aibă loc în filozofia asta, într-o fracţiune de secundă accept orice profeţie ca fiind adevărată. Într-o clipă îmi dau seama că evoluţia noastră ne duce până la un prag. O linie a omenirii care desigur vor fi un prezent atunci, dar care vor trăi clipe unice pe care eu cel de acum nu le voi trăi.

E clar, eu cel de acum am şansa asta. Am viaţa asta, şi nu voi mai avea viaţa asta altă dată. Oricâte clisee aş forma, oricâte filozofii aş explora, viaţa mea de acum e unică. Ceea ce pot spune despre viaţa mea că e sigur, este prezentul. Clipa de aici şi acum este singurul moment unic din viaţa mea. Singurul moment în care eu sunt viu, simt, ştiu asta, şi este momentul în care pot să fac ceea ce pot să fac!

Totuşi să nu uit de alte vieţi, de alte universuri, de apocalipsă, de Dumnezeu, de planete, de extratereştri, de alte fiinţe în afară de oameni … Oare avem toţi acelaşi Dumnezeu sau avem fiecare Dumnezeul lui? Adică noi oamenii vorbim de al nostru de mii de ani, ei extratereştrii, puţin probabil, şi oricum nu ştim. Şi dacă ei ar vorbi de Dumnezeu sigur nu de al nostru, căci al nostru a creat numai omul!

Iar mi-e clar, dacă există extratereştrii, ei au alt Dumnezeu! Hm! Ciudat căci şi noi până acum 2000 de ani, aveam în diferite zone ale globului, diferiţi dumnezei! Asta poate fi absolut adevărat, dacă nu cumva acei dumnezei erau defapt unul şi acelaşi. Oricum, această idee nu o aveam înainte să încep să scriu, de fapt am şi uitat de sentimentul cu care am început să scriu.

Acum îmi dau seama că am revenit la viaţa mea de până acum şi clipă de clipă revin tot la viaţa mea de până acum. Aş încerca să revin la viaţa mea de acum dar e atât de greu să prind această clipă de acum încât mereu când încerc am senzaţia că am ratat-o că mereu o prind pe cea de până acum! Poate unii nu sesizează diferenţa dar ea e clară la mine. Viaţa de până acum este chiar viaţa de dinainte să spui acum. Ori, să trăiesc viaţa de acum este ca şi cum aş trăi instantaneu viaţa mea.

De aici îmi vine extazul, când am început să scriu, simţeam ca şi cum trăiam instantaneu. Acea fracţiune de secundă în care eram bucuros că înţeleg totul, că trăiesc, că sunt viu, că sunt ceea ce sunt acum, cu toate câte au fost în trecut. Cum îţi spun, eram ca un proaspăt născut care nu e deranjat de faptul că este viu, ba chiar e uimit!

Acea clipă îmi vine destul de des în cale. Mai ales de 2 ani încoace. La seminariile de shamanism la care am participat (nu multe la număr) am avut mai de fiecare dată o astfel de trăire. Prima îmi amintesc, am plâns câteva ore fără să pot să-mi explic cum de. Mă uitam la cei din jurul meu şi sentimentul ce îl aveam mă făcea instantaneu să plâng. A fost un moment în timpul unui ritual când ne-am întors la momentul în care am murit! Am spus că ne-am întors, tocmai pentru că a fost un fel de simulare, un fel de amintire. Trăirea a fost atât de puternică încât după ce am revenit din starea în care am căzut, nu m-am oprit din plâns câteva ore.

A doua clipă de acest gen, am savurat-o tot la un seminar de shamanism. Eram în acea încăpere vreo 20 de persoane. Eu alături de încă vreo 3 bărbaţi, băteam tobele, femeile foloseau alte instrumente (zuruitori), unii cântau melodii sau sunete doar. Era o încălzire pentru a ne încinge spiritele înainte de a începe. După 5 minute, toţi am ajuns să ne destindem, să ne dăm liber manifestărilor încât muzica suna divin, ritmul era de nedescris, o fericire parca umbla în toţi. În acea clipă, simţind acea lumină a fericrii ce umbla prin toţi, am căzut la pământ. Eram răpuns de stare, simţeam prea puternic în tot corpul, sunetele tobelor, vocile femeilor, zuruitorile, nu mai puteam să nu le ascult şi să nu mă bucur de ele. Simţeam că este clipa unică pe care o pot savura doar dacă mă opresc din a o ignora şi mă apuc a o simţi! Bărbaţii cu tobele au venit aproape de mine, au început să bată şi mai tare tobele. Au fost femei care s-au apropiat, m-au atins şi vorbeau cu mine. Era un moment în care sufletul meu simţeam că este la maxim bucuros că este cu mine în acel moment. Am izbucnit în plâns. Minute în şir savuram cum totul curge prin mine. Erau nu doar trăiri ci veneau ca o avalansă o sumedenie de simţiri, unele dintre ele îmi modificau chiar şi gândirea. Atinsesem taman extazul de care vorbesc. Înţelegeam atât de profund încât auzeam spiritele din jur cum îmi vorbeau. La nivelul acela am primit daruri pe care acum încă le mai port în mine. Am primit ceea ce aveam nevoie şi ceea ce îmi trebuia, pentru ceea ce am venit la acel seminar, mi s-a răspuns în acea clipă.

De atunci lucrez continu numai spre a atinge acele stări. Am notate chiar şi câteva ritualuri care pot face ca cel implicat să savureze starea acea de extaz. Oricum, ştiu că sunt şi plante care pot oferi acest extaz. Nu etnobotanice ci place 100% naturale. Droguri considerate de unii, dar consumate în acest scop ele transformă. Numindu-se de fapt şi plante învăţător!

Ganduri si impresii pentru "Extazul fericirii mele!":

  1. Jorjette C Eu_Pseudonim

Care este gandul tau?