Experienţe cu paragnostici

Experienţa care a urmat este şi mai interesantă, nu numai pentru că exclude orice explicaţie prin fraudă, voluntară sau nu, cel puţin din partea lui SO, ci şi pentru faptul că ea a fost relatată de cei doi experimentatori. (Vom reproduce în cele ce urmează versiunea lui Charles Richet, mai precisă, mai puţin “literară” decât aceea a lui Geley.)

“În ziua plecării mele la Varşovia, contesa Anna de Noailles, care era pasionată de cercetările psihice, mi-a dat la Paris trei plicuri închise cu lipici obişnuit. Ignor cu desăvârşire conţinutul celor trei scrisori pe care le-am numerotat la întâmplare: nr. 1, nr. 2,nr. 3. I le-am arătat lui Ossowiecki, spunându-i să aleagă unul.

A ales la întâmplare numărul 3 pe care eu îl păstram cu grijă în portmoneul meu şi pe care i l-am dat a doua zi. A luat plicul, l-a frământat înfrigurat mult timp (aproape trei sferturi de oră). Ştia că este vorba de doamna de Noailles. Dar nu ştia nimic mai mult. Nici eu.”

După ce a făcut observaţia că scrisoarea nu-i este adresată, paragnostul a precizat: “Este ceva dintr-un foarte mare poet francez, aşa spune Rostand… Ceva din Chantecler. Când ea vorbeşte de Chantecler, scrie ceva despre cocoş. Este o idee despre lumină în timpul nopţii, o mare lumină în timpul nopţii, apoi Rostand cu frumoasa poezie Chantecler..”

O jumătate de oră mai târziu: “Dar mai este ceva. Ideile despre noapte şi despre lumină au fost primele, înainte de numele lui Rostand.”Am deschis scrisoarea. Anna de Noailles scrisese: “Când e noapte, e frumos să crezi în lumină. Edmond Rostand.” Poetesa copiase, într-adevăr, un vers din poemul Chantecler, operă a lui Edmond Rostand pusă în scenă în 1910; dramaturgul atribuise cuvintele unui cocoş.

După calculul probabilităţilor, ar fi fost, s-a estimat în mediul metapsihiştilor, o şansă la zece miliarde ca paragnostul să fi descoperit conţinutul din întâmplare… Cu ocazia Congresului Internaţional de la Varşovia, delegatul lui Society for Psychical Research din Londra, Eric J. Dingwall, a crezut de cuviinţă să sporească precauţiile. El a pus mesajul (un desen şi câteva cuvinte) “în trei plicuri groase şi opace […] închise unul în altul”, lipite cu lipici puternic şi înţepate cu acul în cele patru colţuri ca să se poată verifica în orice moment al experienţei dacă Stephan Ossowiecki nu le-a deschis fără ştirea celorlalţi…

Descrierea de ansamblu a mesajului şi a protecţiilor sale a fost întru totul satisfăcătoare. Cum putea Ossowiecki să reuşească să citească prin mai multe straturi de hârtie? Nimeni nu poate spune. În schimb, condiţia indispensabilă a apariţiei la el a puterilor metugnomice ne este cunoscută. Trebuia mai întâi să-şi elibereze mintea de orice alte preocupări, de unde o intrare în formă adesea laborioasă. În plus, prezenţa unor persoane ostile îl jena.

“Pentru a intra în transă, îi explica el lui Geley, îmi spuneam, mai întâi, că trebuie să reuşesc, apoi să fac un efort ca să nu mă mai gândesc la nimic şi să aştept. Aştept timp de câteva minute, uneori un sfert de oră, o jumătate de oră. Se întâmplă ca aşteptarea mea să fie zadarnică, ca transa să nu se producă.

Când ea se produce, îmi simt capul fierbinte, foarte fierbinte; mâinile mi se răcesc. Din această clipă ştiu că voi intra în posesia calităţilor mele. În curând, îmi pierd încetul cu încetul cunoştinţa a ceea ce mă înconjoară şi văd, ascult, simt, spun ce mi s-a cerut să dezvălui” (Gustave Geley, L’Ectopiasmie et la Clairvoyance).

Cu Ludwig Kahn şi Bert Reese urcăm, ca să spunem aşa, un grad pe scara miraculosului. Criptestezie tactilă sau divinaţie pură? Nu se ştie, fiindcă la ei cele două aptitudini par amestecate în mod inextricabil. Lui Schrenck-Notzing, care experimentează cu el, Bert Reese îi spune:

“Luaţi cinci bucăţi de hârtie. Pe una din ele, scrieţi prenumele mamei voastre. Pe celelalte patru, scrieţi o întrebare şi îndoiţi hârtiile. În aşteptare, ies din cameră şi nu mă întorc decât când aţi terminat.”

Şi Schrenck, care relatează scena, continuă:

“Eram despărţiţi de două uşi şi eram singur în cameră. Am scris prenumele mamei mele, Mita, pe prima bucată de hârtie. Pe a doua: Când veţi merge în Germania? Pe a treia: Cartea pe care o scriu acum va avea succes? Pe a patra o întrebare cu totul personală. Pe a cincea: Cum se numeşte fiul meu cel mare?

Toate aceste bucăţi de hârtie au fost împăturite ca o scrisoare şi se aflau în faţa mea când Reese a intrat. El mi-a cerut să le amestec. A luat unul din bilete, l-a aprins cu un chibrit fără să-l deschidă, în timp ce eu puneam trei din hârtii în trei buzunare diferite ale hainei mele şi ultima- în mâna mea dreaptă.

Habar nu aveam unde se găseau fiecare dintre cele cinci întrebări ale mele. Atunci mi-a pus pe frunte pumnul meu drept în care se găsea hârtia împăturită şi a spus: “Voi fi în Germania pe 16 martie.” Exact. Apoi fără să mă atingă şi fără ca să scot hârtia din haină: “Cartea va avea mai mult succes decât speraţi.” Mirarea mea a crescut când el a citit cu uşurinţă întrebarea personală formată din zece cuvinte. A citit-o fără efort, cum citeşte cineva o frază într-o carte.

Nu mi-a răspuns la a patra întrebare pentru că cineva a venit şi ne-a întrerupt. Ridicându-se, el mi-a spus: “Mama Dumneavoastră se numea Mita.” Aşa cum am constatat mai târziu, hârtia arsă era cea care conţinea acest nume. Spre deosebire de Ossowiecki, Reese nu avea nevoie să frământe în mâini mesajul pentru a lua cunoştinţă de el. Dacă cerea să-l atingă, asta se întâmpla doar la începutul unei şedinţe de lectură, pentru că, aşa cum se spune, să-şi intre în mână.

<< Partea 1Partea 3 >>

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?