Expediţia lui Racoviţă în Patagonia – Partea II

În seara zilei de 15 noiembrie, călătorii ajung la malul unui soi de fiord, un golf îngust, căruia localnicîi îi spuneau canal şi îl botezaseră cu un nume în care se percepea ecoul unei anumite disperări. Îi spuseseră Ultima Esperanza. A doua zi, întreaga dimineaşă a fost consacratp adunării unei bogate colecţii de nevertebrate, numeroase specîi de paianjeni, iar pe malul marîi crustacee din genul Gammarus. Dupa amiaza însa are loc un eveniment deosebit, asupra căruia este bine să stăruim puţin. Iată cum sună însemnarea lui Emil Racoviţă din jurnal!

„…în această după amiază mergem să vedem o grotă aflată la o oră de drum călare, de la port. Traversăm o zonă colinară, acoperită de pâlcuri de arbori şi de păşuni. Pretutindeni arborii au suferit acţiunea focului. Sosim la peştera care se află într-o faleză foarte înaltă alcătuită din conglomerate. Bolta vastă se îngustează de la intrare spre fund. Puţine infiltraţii de apă. Stalactite nu prea numeroase, de formă cilindrică. În peştera adâncă de 200-250 m, cu o intrare largă de 75 m şi o înălţime de 30 m, locuieste o bufniţă albă, cu o dungă cafenie pe partea superioară a aripilor (Strix rufipes, n.n.). La ieşire, în partea dreaptă minunate blocuri surpate. Comisia argentiniană a găsit, se pare, scheletul unui animal acoperit de pielea sa şi pe care au aruncat-o. Marinarii chilieni au luat cea mai mare parte din ea. O bucată este în posesia lui Moreno. Am văzut, în această dimineaţă, pe un arbust, un grup de omizi care la 90 de secunde se întorceau toate în aceeaşi direcţie”…

Pielea, de care aminteşte laconic Emil Racoviţă, are o istorie stranie şi a stârnit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o nemaipomenită vâlvă printre paleontologii şi zoologii din America de Sud, dar şi din bătrâna Europă. Controversele au fost aprige şi nu şi-au găsit o rezolvare convenabilă nici până astăzi.

Peştera vizitată la 16 noiembrie 1897, de către naturalistul român, însoţit de Francesco Moreno, Rudolf Hauthal şi de inginerul Luis Alvarez care se oferise să-i călăuzească, fusese explorată, cu doi ani înainte, în ianuarie sau februarie 1895, de către un fermier de origine germană, căpitanul Herman Eberhardt, însoţit de câţiva dintre tovarăşii săi de aventură, între aceştia aflându-se şi Luis Alvarez.

În praful gros, care acoperea solul denivelat al peşterii, şi care degaja un miros ciudat, foarte special, Eberhardt a zărit un obiect care, după ce a fost scos din pământ s-a dovedit a fi o bucată de piele, destul de mare, măsurând 120 cm lungime şi 60 cm lăţime, groas cam de 2 cm. Una dintre feţe era acoperită cu peri lungi, aspri, gri-roşiatici, încrustaţi cu sare, iar cealaltă avea numeroase osişoare albe, rotunjite, aşezate ca pietricelele într-un mozaic. Ele alcătuiau o cuirasă osoasă care proteja ciudatul animal. Dar ceea ce a stârnit uimirea, în 1895 şi mai târziu, a fost faptul că pielea părea destul de proaspătă, ca şi cum ar fi fost jupuită de curând, iar modul în care fusese rulată lăsa să se presupună o intervenţie umană. De altfel unul dintre companionii lui Eberhardt a fost de părere că au în faţă o piele de vacă pe interiorul căreia se lipise pietrişul, dar capitanul i-a răspuns că în regiune nu existau vaci şi au de-aface, probabil, cu pielea unui mamifer marin aparţinând unei specii necunoscute. El a luat pielea şi a dus-o la ferma sa, Puerto Consuelo, agăţând-o de un salcâm pentru ca ploile să o spele de sare, şi nu i-a mai acordat nici o atenţie. Încet, încet, bucata de piele s-a tot micşorat fiindcă mulţi dintre cei care treceau pe la ferma lui Eberhardt luau câte o bucăţică drept amintire, deşi la tăierea ei întâmpinau serioase dificultăţi.

hippidium

În 1896, exploratorul suedez Otto Nordenskjöld, însoţit de un naturalist neamţ, a ajuns la ferma de la Ultima Esperanza şi a sesizat imediat importanţa descoperirii căpitanului Eberhardt. Nu numai că a luat o bucată din piele, dar a vizitat şi grota, a făcut aici săpături, găsind oasele unei orbite ce părea să fi aparţinut unui mamifer gigantic, o ghiară, un femur uman, şi el de dimensiuni neobişnuite, resturi scheletice de Hippidium, un strămoş al calului, câteva unelte din piatră. Toate aceste piese au fost transportate în Suedia şi încredinţate pentru studiu lui Einar Lönnberg, un cunoscut zoolog care lucra la Muzeul din Uppsala.

Zvonurile despre straniile descoperiri de la Puerto Consuelo ajunseseră şi la urechile lui Francesco Moreno şi l-au determinat să vină la ferma lui Eberhardt, să vadă pielea şi apoi să viziteze peştera. Cei doi naturalişti nu au avut răgazul să cerceteze pe îndelete grota, dar Moreno a obţinut, de la căpitanul neamţ, fragmentul de piele care mai rămăsese, cam jumătate din bucata iniţială şi l-a expediat, împreună cu alte materiale adunate în cursul expediţiei din noiembrie 1897, la Muzeul său din La Plata.

Între timp, o mână de osişoare extrase din piele, a ajuns în laboratorul cunoscutului paleontolog argentinian Florentino Amenghino. Cum el nu le-a prezentat niciodată şi nimeni nu ştie unde sunt păstrate sau dacă mai există, mulţi dintre confraţii săi bănuiesc că a avut posibilitatea să scotocească prin lăzile lui Moreno, înainte ca acesta să revină din călătorie. Cert este că Florentino Amenghino, după un studiu rapid, a publicat în 1898, o lucrare intitulată „Prima notă asupra lui Mylodon listai – un reprezentant viu al vechilor Edentate fosile Gavigrade din Argentina”, care a stârnit o adevărată senzaţie în lumea naturaliştilor. Paleontologul argentinian a atribuit resturile găşite în peştera lui Eberhardt unui animal înrudit cu leneşii din junglele sud-americane (Bradipus), dar un leneş de mari dimensiuni, amintind unele forme fosile deja cercetate. Resturile fosile ale unui Mylodon fuseseră găsite şi de Charles Darwin la Punta Alta şi cercetate de celebrul anatomist englez Richard Owen, care-l numise Mylodon darwini, în cinstea descoperitorului.

Noul animal al lui Amenghino a primit numele de Neomylodon. S-au făcut presupuneri asupra perioadei în care a dispărut, perioadă ce părea foarte recentă şi s-a născut bănuiala că animalul ar mai exista încă în zonele puţin cercetate al Patagoniei. De altfel, don Ramon Listai, un călător argentinian ale cărui relatări sunt demne de toată încrederea, în cursul unei explorări a ţinuturilor patagoneze, întreprinse în 1879, întâlnise un animal ciudat pe care l-a descris ca fiind asemănător cu un pangolin uriaş, cu gheare mari, o coadă destul de lungă şi corpul acoperit cu o blană roşcată. Don Ramon a încercat să-l împuşte, dar animalul părea protejat de o plătosă prin care gloanţele nu pătrundeau şi a putut să dispara nestîngherit, lăsând vînătorilor impresia că este invulnerabil.

Dacă don Ramon Listai a pierit în cursul unei explorări, doborât de indienii Tobas, nici ciudata specie care i-a fost dedicată de către Florentino Amenghino nu părea să aibă o viaţă prea lungă, atacată fără milă de colegii paleontologului argentinian. Santiago Roth, de pildă, considera că resturile animalului descoperit în peştera lui Eberhardt sunt asemănătoare cu cele ale lui Grypotherium darwini, descris în 1879 şi îi dădea numele de Grypotherium domesticum, acordând astfel credit ipotezei după care specia ar fi fost cunoscută şi domesticită de indieni. Geologul Rudolf Hauthal, tovarăşul de drum al lui Emil Racoviţă, socotea şi el că avem de a face cu Grypotherium darwini, dar o varietate domestică. De altfel, Rudolf Hauthal s-a pasionat de enigma straniului animal şi a încercat să-i găsească o dezlegare. El a revenit, în aprilie 1899, la peştera lui Eberhardt pentru a întreprinde săpături sistematice. Peştera mai fusese cercetată, cu puţin timp înainte, de o nouă expediţie suedeză, condusă de Erland Nordenskjöld, vărul lui Otto. Acesta găsise, între alte resturi, şi o gheară de mari dimensiuni.

Articol etichetat cu:,

Care este gandul tau?