Exorcism şi ritualul de exorcizare

Exorcismul se referă la alungarea demonilor dintr-un corp sau dintr-un loc prin cuvinte invocatorii, însoţite de anumite semne sacre.

Este vorba de o practică foarte veche prezentă în toate ţările lumii. Exorcismul este folosit în societăţile numite „primitive”, unde medicine-men, devil-dancers sau şamani vindecă boli, alungându-i pe demonii care par a fi cauza acestora. Acelaşi lucru făcea Iisus, după cum atestă Evangheliile, iar el a dat Apostolilor săi puterea de a face la fel. De aceea, foarte curând, Biserica a conferit funcţia de exorcist unuia dintre ordinele minore care conduc la sarcedoţiu.

Altădată, în lumea creştină, când cazurile de posedare diabolică se considerau frecvente (cele mai multe ar fi astăzi de resortul psihiatriei), se recurgea frecvent la exorcism. Dar în Biserica Catolică actuală, deşi ea nu neagă rolul Necuratului, exorcismul este folosit cu reţinere. El este practicat de un preot ales, după o investigaţie minuţioasă, de episcopul locului, pentru ştiinţa sa teologică, prudenţa, puritatea moravurilor şi credinţa sa foarte puternică. Cu mitra pe cap, acesta din urmă reaminteşte viitorului exorcist obligaţiile sarcinii sale, apoi îi precizează: „învăţaţi de la Ordinul pe care îl primiţi să vă învingeţi pasiunile, pentru ca Duşmanul să nu găsească nimic în voi pe care să-l poată revendica, fiindcă veţi porunci cu succes Demonului după ce veţi fi rezistat tuturor sugestiilor lui.” Episcopul se ridică şi cere lui Dumnezeu-Tatăl Atotputernic să-şi extindă binecuvântarea asupra Ordinului exorciştilor „pentru ca ei să fie suverani spirituali ca să-i alunge din corpul posedaţilor pe demoni cu toata răutatea şi viclenia lor”. În fine, într-o ultimă cerere, ei îi compară pe exorcişti cu „medicii experimentaţi” care au nu numai puterea de „a reprima spiritele imunde”, dar şi de a vindeca sufletele şi trupurile „printr-o putere cu totul celestă”.

Dar funcţia de vindecare propriu-zisă este, în practică, mai moderată. În legătură cu asta, ritualul romanic cere exorcistului să nu tragă imediat concluzia de posedare şi să deosebească semnele care o fac diferită de isterie, bunăoară, de melancolie sau de vreo altă maladie mentală. Pentru Biserică, aceste semne sunt în număr de trei:

  1. posedatul vorbeşte sau înţelege o limbă necunoscută lui (xenoglosie);
  2. cunoaşte fapte îndepărtate sau ascunse;
  3. dovedeşte o forţă fizică neobişnuită pentru vârsta şi conformaţia lui.

Diagnosticul nu este niciodată uşor de dat. În patru ani, părintele Gesiand, care conducea pe la 1968 cele opt dioceze ale arhiepiscopiei regiunii pariziene, n-a găsit decât trei cazuri de posedare indiscutabilă printre miile de dosare care i-au fost încredinţate.

După ce a verificat prezenţa demonului sau demonilor (s-au numărat în unele cazuri mai mult de douăzeci într-un singur subiect), exorcistul îi/le porunceşte să plece din corpul victimei. Abia atunci începe o înfruntare teribilă între exorcist şi posedat, căci demonii nu renunţa uşor. Exorcismul în sine constă din diferite rugăciuni, adjuraţii, stropiri cu apă sfinţită, lecturi de fragmente din Biblie, semnul crucii repetat.

ritual de exorcizareThesaurus exorcismorum, al lui Maximilien Van Eynatten trece în revistă toate cazurile posibile de posedare în 1232 de pagini şi conţine acel Rituale romanum stabilit la începutul secolului al XVII-lea de către papa Paul al V-lea. Conform acestui document, exorcismul cuprinde nu mai puţin de unsprezece părţi.

Ritualul de exorcizare

  1. după ce l-a stropit cu apă sfinţită pe posedat, preotul rosteşte litania sfinţilor înconjurând gâtul acestuia cu capătul etolei sale violete;
  2. preotul citeşte psalmul 54;
  3. în numele Domnului, el îl constrânge pe demon să se prezinte şi să-şi declare identitatea;
  4. citeşte din Evanghelie (Ioan I; Marcu, XVI; Luca X-XI),
  5. apoi rosteşte rugăciunea pregătitoare;
  6. îşi pune mâna dreaptă pe capul posedatului şi pronunţă primul exorcism împotriva Satanei;
  7. se roagă şi îl binecuvântează pe posedat;
  8. procedează la al doilea exorcism împotriva „Bătrânului Şarpe”;
  9. îl invocă pe Dumnezeu
  10. pronunţă al treilea şi ultimul exorcism care, dacă reuşeşte, provoacă plecarea demonilor, cel mai adesea prin gura posedatului;
  11. ceremonia ia sfârşit prin cântări, psalmi şi rugăciuni de graţie.

Un exorcism este întotdeauna spectaculos, dar tentativa nu e niciodată sigură. Trebuie ca preotul să identifice demonul sau demonii şi să revină, de mai multe ori, asupra acestui aspect în cursul unor şedinţe particulare, care au loc fie la domiciliu, fie într-un sanctuar, căci, astăzi, Biserica Catolică interzice orice publicitate şi prezenţa ziariştilor. Demonii îi învinuiesc pe cei prezenţi şi pe exorcist, cărora le amintesc gândurile şi actele cele mai ruşinoase pe care aceştia le-au conceput.

În Les Maladies nerveuses ou mentales et les Manifestations diabolique (Paris, 1938), R.P. Tonquedec, care a fost exorcistul arhidiocezei din Paris, reaminteşte cât de ambigue pot fî efectele exorcismului.

„Exorcismul, scrie el, este o ceremonie impresionantă, care poate să acţioneze eficient asupra inconştientului bolnavilor; adjuraţiile adresate demonilor, stropirile cu apă sfinţită, etola pusă pe gâtul pacientului etc. pot suscita, într-un psihic deja slab, mitomania diabolică în cuvinte şi fapte. Dacă este chemat diavolul, va apărea: nu el, ci un portret alcătuit după imaginea pe care bolnavul şi-a făcut-o despre el.”

Ganduri si impresii pentru "Exorcism şi ritualul de exorcizare":

  1. Jorjette C Dan

Care este gandul tau?