Diavolul – între mit şi realitate

Prima întrebare: „Diavolul există?” Suntem nevoiţi s-o credem de vreme ce a fost văzut. Mărturiile în acest sens sunt irefutabile: Necuratul apare sub tot felul de înfăţişări. „Nu există, spune Le Loyer în al său Discours et histoires des sprectres, visions et appar Ulons (1605), formă de animal cu patru picioare pe care Diavolul să n-o ia, lucru pe care eremiţii care trăiesc în deşert l-au probat. Sfântului Anton, care locuia în Tebaida, lupii, leii, taurii îi apăreau la tot pasul. Sfântului Ilarion în rugăciune i se arătau când un lup care urla, când o vulpe care scheuna, când un câine care lătra. Dar diavolii nu iau doar chipul animalelor cu patru picioare, ei îl iau şi pe cel al păsărilor sau al insectelor (bufniţa, cucuvea, tăun…). Uneori, diavolii se împodobesc cu lucruri neînsufleţite şi fără mişcare, ca focul, ierburile, scaieţii, lemnul, aurul, argintul şi cu lucruri asemănătoare…” În plus, ei sunt contrafăcuţi şi diformi: „Când spiritele rele se arată, ele nu păstrează nicio proporţie, pentru că ele sunt sau enorm de mari sau foarte mici, după cum sunt extrem de grase sau foarte slabe.” Într-un cuvânt, pentru cine ştie să-l vadă sub toate aceste deghizări, el este pretutindeni.

Diavolului nu-i place măsura. El este activ: „Am auzit, declara la rândul său demonologul german Leon Wier, că Diavolul a chinuit, timp de mai mulţi ani, călugăriţele de la Hessimont la Nieumeghe. Într-o zi, el a intrat printr-un vârtej în dormitorul lor comun. El a cântat un cântec de lăută şi harpă atât de melodios, încât picioarele călugariţelor au început să freamăte a dans. Se citează şi alte cazuri la fel de elocvente, într-o mănăstire din apropierea oraşului Koln, Diavolul s-a plimbat sub forma unor câini; şi, ascunzându-se sub veşmintele călugăriţelor, făcea acolo exhibiţii ruşinoase şi murdare.” Iată, deci, ce se întâmpla! Diavolul este mulţime. Când vorbim despre el, denumim adesea o fiinţă colectivă: împieliţatul este, într-adevăr, în fruntea unor cohorte nenumărate de demoni. După Richelmus de Schental, abate cistercian de Wiirtemberg, în secolul al XI-lea, aceştia se numărau cu sutele de miliarde. În 1467, Alphonsus de Spina (Fortalicium fidei, Strasbourg, 1460) calculează 133 306 668. În secolul al XVI-lea, Wier nu înregistrează decât 44 435 556 împărţiţi în 6 666 de legiuni comandate de 66 de prinţi (6 fiind prin excelenţă cifra Diavolului).

Calculele sunt contestate de alţi specialişti: Pannethorne Hugues recenzează 1 758 064 176; Martin Barshaus, 2 665 866 746 664; Jean Oswald, 14 400 000… Vârsta lor variază şi ea după mărturii: 4 444 de ani? 9 720? 3 200? 680 000? Este mai înţelept să dăm crezare angeologiei creştine, care face din demoni îngeri răzvrătiţi şi decăzuţi, mai bătrâni ca lumea. Diavolul îşi are Curtea sa, Curtea Infernală. Demonologii spun în şoaptă acest lucru de multă vreme: printr-o revoluţie de palat, Belzebut l-a detronat pe Satana, care nu mai domneşte peste împărăţiile infernale. Satana a trecut în opoziţie, al cărei şef de necontestat este. Dacă vă face marea onoare să vă apară îl veţi recunoaşte uşor pe Belzebut: se spune că este atât de înspăimântător, are o înălţime atât de mare, este atât de negru, umflat şi are o figură atât de ameninţătoare, cu coroana lui făcută din benzi de fier şi cu cele două aripi de liliac ale lui, încât n-o să fie cu putinţă să vă înşelaţi.Vin mai apoi prinţii şi marii demnitari.

<< Partea 2Partea 3Partea 4Partea 5Partea 6 >>

Articol etichetat cu:, ,

Ganduri si impresii pentru "Diavolul – între mit şi realitate":

  1. Jorjette C dan izvernariu
  2. Jorjette C Renea Andreea

Care este gandul tau?