Diavolul în poveştile populare

Se poate negocia cu el; se merge până la a admite prezenţa numeroşilor lui copii poznaşi, care nu sunt alţii decât spiriduşii. De altfel, cel mai adesea, poveştile populare îl reprezintă pe Diavol ca pe un nefericit care cu greu îşi populează regatul cu câteva suflete în pierzanie. „În fiecare moment, spune Xavier Marmier în Contes populaires de tous les pays (1890), el apare când cu o mantie de catifea, ca Mefisto, pentru a flata pasiunile tânărului, când cu o robă de magistrat, pentru a domina spiritul ţăranului. Îl putem vedea trecând prin văzduh ca un dragon înaripat purtând, dintr-un loc în altul, saci cu bani şi cu pietre preţioase. Dorinţa de a recruta noi indivizi pentru imperiul său îi dă multă bătaie de cap şi îl costă mulţi saci cu bani. A fost văzut, rând pe rând, apărând ca arhitect, zidar, căruţaş. Aici a înălţat o biserică, acolo a construit un pod. În altă parte, el îl ajută pe tăietorul de lemne să-şi aducă lemnul şi pe ţăran să-şi are câmpul.

Pe scurt, nu există sacrificiu pe care să nu fi consimţit să-l facă, umilire la care să nu se fi supus pentru a momi un biet suflet pe jumătate pradă disperării; cel mai adesea, e înşelat în aşteptările lui. Ţăranul a profitat de ajutorul lui şi apoi i-a scăpat adăpostindu-se în biserică; călugărul l-a pus pe fugă, făcând semnul crucii, şi bietul Diavol, trădat, furat, batjocorit, merge să caute în altă parte o pradă mai uşoară. În toate tradiţiile, Diavolul apare, de altfel, cu aceleaşi decepţii şi cu aceeaşi greoaie bonomie. El reprezinta perfect senzualitatea înfumurată şi grosolană aservită de inteligenţă.” Iată coloana din care au mai rămas trei pietre la Praga… Şi povestea spune: „Necuratul adusese de la Roma această coloană cu singurul scop de a strivi, în timpul slujbei, un preot care semnase un pact cu el. Şi iată că Sfântului Petru i s-a făcut milă de păcătos. El i-a aruncat, de trei ori la rând, pe Necurat şi coloana sa în mare, pentru a da timp preotului rău să fugă şi să-şi ceară iertare. Diavolul a fost atât de înciudat, încât a rupt coloana şi a fugit cât l-au ţinut picioarele.”

Una dintre caracteristicile Diavolului constă în faptul că el este un arhitect nepocăit şi niciodată răsplătit. (Fără el câte poduri n-ar fi văzut niciodată lumina zilei!) Se povesteşte că fierarul care trebuia să împodobească uşile de la intrarea în Notre-Dame din Paris (pentru a deveni meşter în breasla sa) a găsit acest lucru peste puterile lui. Atunci, în faţa lui a apărut un anume Biscornet, care nu era altul decât Dracul. Acesta din urmă i-a propus să termine el treaba în schimbul sufletului fierarului. Dar, de cum a început închizătorile portalului central, Dracul a fost lovit de neputinţă, fiindcă prin faţa lui a trecut preotul cu Sfânta Taină. Biscornet a trebuit deci să renunţe, şi n-a făcut-o bucuros (el a lăsat câteva zgârieturi cu ghearele, care se pot vedea şi astăzi în întregolul din marele portal). „Când se construia Catedrala din Aix-La-Chapelle, relatează Xavier Marmier, lipseau banii, iar primarul a fost obligat să amâne lucrările; mare supărare i-a cuprins pe burghezii oraşului care se făleau deja că văd strălucind domul bisericii lor. Diavolul a venit în ajutorul lor. El le-a propus să termine pe cheltuiala lui edificiul, cu condiţia ca prima fiinţă ce va intra în el să-i aparţină. Senatul a acceptat târgul, muncitorii au început lucrul: templul lui Dumnezeu se ridica deci cu banii demonului şi, în puţină vreme, catedrala a fost terminată. Nu lipsea nimic: niciun geam, nicio podoabă aurită. Dar atunci a apărut marea problemă: cine îl va răsplăti pe Diavol; nimeni nu a vrut. Degeaba băteau clopotele, se anunţase o mare sărbătoare: niciun suflet nu venea la biserică; chiar şi preoţii se ţineau cât mai departe cu putinţă; până şi cei care aveau vreun păcat capital pe conştiinţă nu se încumetau.

În cele din urmă, un senator al oraşului, om de spirit şi, de atunci, venerat ca un sfânt, a găsit un mijloc bun de a-l păcăli pe Diavol. El a cerut să fie prins un lup din pădure, care a fost adus într-o duminică la poarta bisericii; clopotele au bătut, marea poartă s-a deschis, iar doi oameni au dat drumul lupului în naos. Diavolul, care stătea la pândă, s-a năpustit asupra lui şi, dându-şi seama că era un biet animal, a trântit poarta de bronz a templului cu atâta putere încât a sfărâmat-o. A doua zi preoţii au intrat în procesiune în biserică şi poporul a venit liniştit să se roage. „Destul de des, ceea ce face Diavolul este iremediabil ratat. În zadar manifesta el bunăvoinţă: se osteneşte degeaba. El se dovedeşte, de exemplu, cu totul incapabil să construiască bine un curcubeu şi, când totuşi reuşeşte, e uşor de recunoscut pentru că nu face niciodată un semicerc perfect; sau pentru că „cei doi stâlpi se ridică drept fără să se unească”; din orgoliu, arhitectul lui a văzut totul prea mare; de aceea se spune despre o lucrare căreia nu i se vede niciodată încheierea că „este precum curcubeul Diavolului”.

După cum spune Claude Seignole (Les Evangiles du Diable, Paris, Belfond, 1964), „culorile lui otrăvesc vederea”. Trebuie să recunoaştem: ca şi nostalgia, Necuratul nu mai este ceea ce era. De altfel, Paul Valery (Mon Faust, 1940-1944) o spune clar, cu un dispreţ amuzat; el pune în gura lui Faust aceste cuvinte adresate lui Mefisto:

„Ascultă! Nu pot să-ţi ascund că tu nu mai ai pe lume locul pe care îl aveai odinioară. Nu mai provoci deloc frica. Nu mai bântui spiritele oamenilor din acest timp. Mai sunt câteva mici grupuri de amatori şi de populaţii înapoiate… Dar metodele tale sunt depăşite, fizicul tău, ridicol… Nu pot să-ţi ascund că pari destul de demodat. Pari să nu-ţi dai seama de noutatea acestei epoci a omului… Biet Diavol!”

<< Partea 1 – Partea 2Partea 3Partea 4Partea 5 >>

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.