Leacuri si tratamente din medicina populara

Tradiţia acordă anumitor regi darul de a vindeca fără a folosi leacuri, printr-o graţie specială conferită persoanei lor. Cum aminteşte cu mult sarcasm Collin de Plancy, ca un bun volterian ce a fost el în tinereţe, „regii Franţei au vindecat scrofule din timpurile străvechi” (Dictionnaire infernal, 1818). Prin graţia conferită de ungerea cu ulei sfinţit, se considera, într-adevăr, că regii Franţei primesc darul lui Dumnezeu. Medicina populara promoveaza astfel de idei, dar si diverse leacuri ce se cunosteau la vremea respectiva.

Scrofulele sunt abcese cauzate de adenita cervicală cronică de origine tuberculoasă.

„Regele te atinge, se zicea, Dumnezeu te vindecă.”

Acest obicei, care datează din secolul al XI-lea, s-a perpetuat până la revoluţie şi a fost reluat, timid, de Carol al X-lea, ca să se piardă apoi pentru totdeauna.

Putem, desigur, să ne arătăm sceptici în privinţa darului real al regilor Franţei:

„Când voiau să producă efect, adaugă Collin de Plancy, existau cerşetori care aveau scrofule pictate şi care deveneau, pentru câţiva bănuţi, instrumente ale miracolului.”

carol - despre medicina populara

De altfel, regii noştri nu deţineau exclusivitatea acestei practici. Trebuie să le menţionăm şi pe tinerele fete „cu condiţia ca ele să fie virgine şi să rostească pe nemâncate: Negat Apollo postem posse recrudescere quem mtdo virgo restringal…” Şi ar însemna să-l uităm pe al şaptelea copil mascul, născut dintr-o căsătorie nelegitimă şi fără amestec de fete, sau să trecem sub tăcere virtuţile curative ale apelor de la Saint-Cloud, din apropierea Parisului.

A introduce bunul-simţ, raţionalitatea sau progresele metodei experimentale acolo unde ele nu-şi află locul nu ne îngăduie să înţelegem cum funcţionează atingerea magică. În schimb, medicina empirică a perceput bine acest lucru, astfel că vraciul merge până la a se prescrie pe el însuşi, făcând astfel economie de orice farmacopee, de orice obiect tranziţional.

Astfel procedează atingătorii de scrofule, precum şi cei de animale. Cei care şi-au făcut o specialitate din a vindeca o anumită boală cu virus practică şi ei adesea atingerea. S-au înregistrat cazuri, mai ales în Ţara bascilor, în care o persoană chinuită de o Zona Zoster (această afecţiune se caracterizează prin erupţii cutanee care urmează traiectul nervilor senzoriali) să se adreseze unui vindecător care este şi el atins de boală.

Acesta din urmă îl cară pe bolnav în spate, având grijă să traverseze grădina sa sau, în lipsa acesteia, un teren cultivat, astfel încât să formeze o cruce. Nu numai că bolnavul scapă de boală, dar dobândeşte şi el darul de a vindeca această afecţiune toată viaţa lui.

E adevărat, aici s-ar putea să funcţioneze un alt principiu al medicinii populare: cel al analogiei. Străbaterea grădinii sugerează chinurile lui Hristos în Grădina Măslinilor, Patimile, Ducerea crucii şi Crucificarea. Se face apel la mila lui Iisus şi cererea de vindecare are efect cu atât mai mult cu cât ea este făcută împreună cu un fost bolnav care a trăit şi depăşit durerile bolii.

Noţiunile de traiect şi de traseu sunt importante. Anumite practici curative vechi împing, de altfel, foarte departe această „lege a asemănărilor” care îşi datorează prestigiul, începând din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, unor savanţi precum Paracelsus, Crollius (cu Tratatul de semnături), Della Porta, Cardan.

Leacuri si tratamente din medicina populara

Dacă medicina populara nu se încurcă deloc cu subtilităţi teoretice, ea reţine ideea că macrocosmosul şi microcosmosul îşi răspund unul altuia după legea simpatiilor şi corespondenţelor, care este una dintre modalităţile de contact, dar de data aceasta în modul imediat al deplasării şi al condensării.

Astfel, orice plantă cu sucul galben va accelera secreţia biliară, dacă chiar nu o va regulariza, şi va vindeca icterul; socul, ale cărui flori sunt albe, va provoca expectorarea; dacă trandafirul, diocul, reventul curăţă sângele de impurităţi sau opresc hemoragiile o fac, evident, pentru că sucul lor e de culoarea sângelui. Dar contactul poate să fie mult mai apropiat.

Există credinţa că ochii unei broaşte, purtaţi într-un săculeţ la gât, ameliorează vederea unui om atins de oftalmie; că o incontinenţă a urinei poate fi vindecată amestecând în băutura pacientului o băşică de porc, în prealabil uscată şi pisată. După modelul anticilor chinezi, se vindecă boala unui organ cu organul corespunzător al unui animal sănătos.

Astfel, se va mânca stomac de pasare pentru a ameliora o gastrită. Toate aceste remedii, care au ceva comun cu canibalismul (să mănânci, de exemplu, ficatul unui duşman pentru a dobândi curajul lui), sunt însoţite de comportamente specifice magiei, un anumit număr fiind presupus benefic (de unde farmecele fondate pe cifrele 3 sau 7 şi locul ocupat de rugăciunile de 9 zile în arsenalul terapeutic).

O mare importanţă se acordă şi anumitor gesturi, în ideea că ele vor acţiona prin analogie: acesta este sensul pe care se cuvine să-l acordăm faptului că deznodăm o simplă sforicică pentru a elibera simbolic de suferinţa care sufocă sau imobilizează un organ bolnav. Pe scurt, vraciul apare adesea ca omul care dezleagă de farmece, al cărui rol este să alunge răul prin mijloace similare (deşi inverse) cu ale vrăjitorului care deoache sau leagă eghileţii şi care a fost temut, secole de-a rândul, de tinerii miri pe care îi făcea impotenţi.

Dacă diferite atingeri, utilizarea salivei şi a respiraţiei însoţesc cu o asemenea frecvenţă în medicina populara formulele invocatorii şi alte gesturi, terapeutica ascultă adesea de un alt principiu, acela al substituirii. Noroi, excremente de animale, urină… iată tot atâtea ingrediente care ne par nouă, modernilor care trăim din moştenirea lui Pasteur şi a igieniştilor de la începutul secolului XX, foarte puţin potrivite…

Totuşi, dacă vracii le cuprind în farmacopeele lor, o fac cu convingerea că, dacă un leac este respingător la contact, amar, cu gust puternic, el este cu atât mai eficient. N-a trecut multă vreme de când se considera că uleiul din ficat de morun îşi trage proprietăţile fortifiante din dificultatea cu care îl înghit copiii!

Asta e cauza pentru care atâtea poţiuni, unguenţi, plasturi sunt făcute pe bază de melci, de şopârle, de broaşte râioase, usturoi etc. În general, răul are reputaţia de a putea contracara acţiunea răului. Îngrijim răul cu rău. Dar cu o condiţie: intenţia care prezidează administrarea lui să urmărească binele. Dacă nu, se şterge diferenţa dintre remediu şi săculeţul vrăjitorului sau încărcătura malefică (fiindcă ingredientele folosite şi într-un caz, şi în celălalt aparţin adesea aceluiaşi tip de produse).

Şi cuvintele au putere. De exemplu, Agla, în care ebraiştii recunosc iniţialele a patru vocabule: Athah gabor leolam, Adonai („Eşti puternic şi etern, Doamne”) era folosit, în secolul al XVI-lea la Paris, numai pentru că nu era înţeles… La fel şi afortiori, abracadabra, deformare din Abreg ad habra („Trimite trăsnetul Tău până la moarte”). Departe de a fi percepută ca un blestem, această formulă, scrisă în triunghi (fiecare rând având un semn mai puţin decât precedentul) şi purtată la gât între piele şi cămaşă, alină durerile intestinale şi scade febra.

<< Partea 2 >>

Ganduri si impresii pentru "Leacuri si tratamente din medicina populara":

  1. Jorjette C Raluca

Care este gandul tau?