Despre facultatea paranormală

Facultăţile paranormale ţin oare de un dar sau pot fi dobândite? Primă dificultate, facultăţile „psi” nu ţin de simpla voinţă. Şi parapsihologii se feresc să garanteze apariţia lor în condiţii de exerciţiu care impun, de exemplu, prezicerea profesionistă. De unde imposibilitatea de a face din citirea gândurilor şi din precogniţie o meserie, de a solicita o facultate pe care experienţa ne-o arată ca fiind intermitentă, putând să ducă doar la înşelătorie. Ei nu exclud, totuşi, ideea conform căreia această facultate, existentă în fiecare dintre noi în stare latentă, ar putea fi educată. S-au format astfel grupuri care, în perioada 1970-1980, au exersat sofrologia, pe atunci în plină expansiune, în prezicere fără zaţ de cafea, fără niciun fel de adjuvant. Înveţi aici să te destinzi, „să cobori în nivelurile tale” (sic!), să „faci pluta în alha” (sic!) graţie unor tehnici de relaxare, combinând metoda Coue, heterosugestia, trainingul autogen, hipnotismul…

Epoca era dominată de Christian Godefroy, care tocmai scrisese La Dinamique mentale. Ca şi Mesmer, în alte timpuri, dar cu metode şi, mai ales, cu un limbaj mai modern, el era un veritabil dirijor de orchestră; fiecare instrument al ei îşi primea forma în mentalul celor care participau la şedinţele sale.

„Din cele şaizeci de persoane reunite (îşi aminteşte Joelle de Gravelaine în Bonnes Soirees), una adormea, o alta se agita şi rezista, iar toate celelalte se scufundau în deliciile Alfei, ajungând în starea în care, în acelaşi timp, eşti absolut receptiv, creativ, destins, sensibil la ce te înconjoară, dar şi perfect calm, centrat pe tine însuţi, pe senzaţiile tale.”

Avea dreptate Joelle de Gravelaine să se manifeste atât de liric atunci când ne vorbeşte despre ritmuri şi despre unde alfa? Dacă neurologii, cu ajutorul electroencefalogramei, au detectat de multă vreme aceste unde, dacă ei au constatat că ele se manifestă mai ales în stări hipnagogice şi în perioade de repaus senzorial, niciodată vreun specialist al sistemului nervos central n-a putut să certifice că o „coborâre în alfa” implică darul vederii secunde… Joelle de Gravelaine continuă: „în alfa, cu ajutorul ghidului său care îl determină să vagabondeze în spirit, studentul începe să descrie, mai întâi timid, apoi tot mai îndrăzneţ, personajul care îi apare, deodată sau progresiv, după caz. Apoi, concentrându-se continuu, el explorează acest corp necunoscut; deodată simte o adevărată suferinţă şi scoate un strigăt. Spune că-l doare genunchiul, că îl simte roşu şi tumefiat, că a fost, fără îndoială, rănit sau operat. Ghidul îl linişteşte şi îl face să «urce din nou». Apoi grupul se informează: de ce suferea domnul X, în vârstă de 31 de ani şi cu domiciliul în Aix. Tocmai făcuse o operaţie la genunchi. Experienţa a reuşit! Şi asta pentru 80 de persoane din 100. Foarte rar se întâmplă să nu existe percepţie, chiar dacă unii nu îndrăznesc să exprime ceea ce simt. Studentul nostru a trecut, în această experienţă, de la alfa la teta, de la viziune la percepţia directă.”

Dacă undele teta există cu adevărat, neurologii le descriu ca pe nişte unde intermediare între ritmul alfa şi ritmul beta, dar nu le conferă nici cea mai mică putere divinatorie. De fapt, sub o formă pseudoştiinţifică (prevalându-te de activitatea electrică a creierului, dai o bază obiectivă facultăţii „psi”), aici se face apel la o credinţă aproape la fel de veche ca omul: ideea că stările de conştiinţă paroxistice favorizează emergenţa paranormalului. În toate regiunile globului şi din timpurile cele mai îndepărtate, s-au exploatat hipnoza, letargia, sincopa, agonia etc. în scopuri mantice. Eroii lui Homer sunt capabili, înainte de a-şi da ultima suflare, să prezică evenimente şi să vadă la distanţă. Cicero lasă să se înţeleagă în cartea sa De divinatione că, în momentul în care sufletul se desprinde de corp, facultăţile divinatorii ale omului pot, în fine, să-şi dea frâu liber, nemaifîind constrânse de nimic. Nu cu multă vreme în urmă, când bătrânii mureau acasă, înconjuraţi de rudele lor, se aştepta din partea acestora să lase un anume mesaj. Ultimele lor cuvinte treceau — sau puţin lipsea să nu treacă – drept sacre. Se considera că, în această ultimă clipă, muribundul deţinea adevărul sau profera aserţiunea profetică. De aici valoarea acordată „cuvintelor din urmă”, care constituie un gen literar – sau aproape. Când este vorba de oameni celebri – aceste „cuvinte” ar fi apocrife…

În secolul al XIII-lea, Guillaume d’Auvergne pune pe seama anumitor stări-limită de conştiinţă (chiar a celor care ţin astăzi de paranormal) o putere de divinaţie: „Vedem că revelaţiile şi iluminaţiile se produc la nebuni, la oamenii grav bolnavi sau foarte speriaţi, în timpul viselor, sau la cei care sunt profund preocupaţi de anumite subiecte, pentru că toate aceste lucruri pe care le-am numit distrag sufletele omeneşti de la obiectele exterioare şi chiar de la corpul lor şi le apropie de această lumină care este imediat deasupra lor în natură sau de o altă lumină care este menită să le lumineze spre buna plăcere a Creatorului”. Un secol mai târziu, istoricul şi filozoful Ibn Khaldun va merge şi mai departe: „Se pot plasa în clasa percepţiilor spirituale, scrie el, anumite cuvinte care scapă omului în clipa când adoarme şi care au legătură cu lucrurile pe care el ar dori să le cunoască. Prin aceste cuvinte, el învaţă, într-un mod satisfăcător, secretul pe care-l caută. Acest fenomen nu are loc decât în momentul în care el părăseşte starea de veghe pentru a intra în cea de somn, în timp ce voinţa a încetat să acţioneze asupra facultăţii cuvântului. În acest moment, omul vorbeşte ca dintr-un impuls înnăscut şi reuşeşte cel mult să audă şi să înţeleagă ceea ce a pronunţat.”

De aici până la modemele noastre teorii ale inconştientului, solicitate de anumiţi parapsihologi, pasul este repede făcut… Şi, fie că ies de sub pana lui Olaus Magnus sau de sub aceea a călătorilor în Africa, exemplele care pun în legătură divinaţia şi stările hipnoide abundă. Se pot dobândi anumite puteri paranormale? Desigur, da, chiar dacă nu se ştie cum funcţionează al „şaselea simţ” al nostru. Anumite stări de conştiinţă par să favorizeze clarviziunea; acestea sunt stările extreme, care nu sunt, totuşi, lipsite de pericol. Nu se va recomanda consumarea de substanţe toxice, precum psihodislepticile. Se ştie că, după administrarea de LSD 25, mulţi subiecţi prezintă grave psihoze. Mai puţin periculos, haşişul provoacă o beţie care nu este întotdeauna divinatorie.

Stanislas de Guaita, un adept al acestuia, urma un protocol minuţios. „Se agaţă lângă fiecare ureche, scrie el, un ceas al cărui tic-tac monoton produce ca un fel de legănare a simţului auditiv; în acest timp, în întunericul desăvârşit al încăperii, la o anumită distanţă de operator, este aprinsă o mică lampă cu alcool, în ea arde alcool obişnuit, dar în care s-a macerat, timp de 24 de ore, o mână bună de flori de cânepă la un litru de alcool. Flacăra obţinută, plăpândă şi fascinantă, răspândeşte emanaţii narcotice foarte uşoare.” Şi marele esoterist face apoi următoarea precizare esenţială: „în aceste condiţii, voinţa creează monoideismul care va fi urmat de producerea fenomenului”. Altădată se utilizau metode psihologice ce antrenau concentrarea mentală. Astfel, teozoful Rudolf Steiner recomanda concentrarea asupra unei unice „reprezentări care se instalează în centrul conştiinţei; de exemplu culoarea roşie a unui trandafir”. Evident, e o reprezentare simbolică şi nu un adevăr ştiinţific care ar cere raţionament ipotetico-deductiv şi o gândire logică. Dimpotrivă, se impune o sustragere de la realitatea sensibilă, o rupere cu conştientul. Cu acest preţ se poate accede la cunoaşterea paranormală şi, mai departe (dar este un mare risc pentru echilibrul psihic al persoanei care practică acest gen de exerciţiu), la „cunoaşterea reîncarnărilor succesive” ale subiectului… (Pentru asta trebuie să crezi în palingenezie.)

Mai puţin periculoase, dacă sunt conduse bine, sunt metodele yoga, care implică constrângeri respiratorii, fiziologice şi fizice. Poziţiile corpului sunt uneori foarte incomode, dar permit un acces la spiritualitate. După yoginiî recunoscuţi, trebuie solicitate anumite „organe”, care poartă numele de cakras  şi de lotus, pentru a dezvolta darul clarviziunii. Oricum ar fi, nu există formule miraculoase. Robert Tocquet o recunoaşte; el care preconizează, în primul rând, o bună igienă de viaţă. Atunci se vor dezvolta „corelativ:

1. Disocierea psihică funcţională care antrenează facultăţile «psi»;

2. Claritatea, forţa şi bogăţia informaţiilor paranormale;

3. Interpretarea conştientă a acestor informaţii”.

 

Articol etichetat cu:, , , ,

Care este gandul tau?