De la suflet la suflet: stil şi comunicare

Pe măsură ce vorbeam mai mult constatam că între vorbele spuse lor şi cele pe care mi le-aş adresa mie însumi se căsca o prăpastie. Nu minţeam, dar nu despre mine le vorbeam, nici despre ei, ci de alţii, nenumiţi. Simţeam totodată că şi ei fac la fel. În loc să ne fim nouă înşine prezenţi, ne livram bucuroşi absenţei. Cuvintele nu ajungeau la celălalt ci, rămase într-un spaţiu intermediar duceau o viaţă a lor iar noi ne străduiam să le-o insuflăm continuu. A vorbi mai mult decât trebuie echivalează cu o tentativă de a crea din nimic. Cu cât strădania este mai mare, cu cât sunt mai multe cuvinte „în plus”, cu atât golul ivit în urma unei conversaţii devine mai covârşitor. Nu acelaşi lucru ar trebui să i se întâmple unui scriitor: cuvintele cu care el creează sunt ale lui, nu ale nimănui.

Scriitorul reprezentativ pentru o epocă trebuie să aparţină cuvintelor în felul în care omul vremii sale aparţine tăcerii.

Căutarea sincerităţii în discursul oral este meritorie şi în consecinţă rară. Cu cât se simte mai multă voinţă conştientă de sinceritate în scris, cu atât mai puţin talent, adică nesinceritate.

Artistul nu este neapărat mai sensibil decât un om obişnuit, doar că el cunoaşte libertatea faţă de propriile-i simţuri. Îl distinge prezenţa concomitentă şi integrală în mai multe senzaţii. El nu-şi alege ca toată lumea simţămintele, coincide cu ele.

În oricare om coexistă un amestec de voci. Artistul, fie el pictor, sculptor, romancier, poet sau muzician, trebuie să-i redea fiecăruia tonul. Sarcina gânditorului constă în a-şi recunoaşte propriul ton. Faţă de artistul-emiţător, el este ascultătorul.

Evidenţele apar şi dispar neîncetat pentru fiecare, funcţia stilului fiind de a le fixa chiar în mobilitatea lor.

Dorinţa de a rămâne cu orice preţ consecvenţi unui stil ne face să nu înţelegem neînţelegerile altora. Faptul de a ţine neapărat să te exprimi „frumos” adesea dezolează.

Nu ideile noi aduse de o personalitate schimbă gustul unei epoci, cât felul cum acea autoritate acceptă banalităţile epocii sale. Stilul cel mai original nu este nicăieri mai la le acasă, mai direct sesizabil, mai pur, ca în locul comun.

Numai maturitatea îţi dă un sunet propriu. El n-ar răsuna dacă n-ar fi în tine un gol.

Într-o operă receptăm în primul rând stilul; conţinutul vine oarecum după aceea. E ca o întâlnire cu un vechi cunoscut: stilul este prezenţa autorului, conţinutul – amintirea sa.

Tendinţa unui artist sau gânditor trebuie să fie aceea de a se menţine prin tot ceea ce face, sau refuză să facă, la înălţimea clipelor sale de inspiraţie. Mai ales în cazul celor mari, esteticul nu poate fi disociat de morală.

Reuşitele unei capodopere ne instruiesc mai ales în domeniul metafizic-moral. În plan strict estetic, nu înveţi nimic dacă nu vezi şi cusururile unui stil.

Diferenţa dintre un critic literar şi un eseist: acolo unde criticul a găsit, eseistul caută sau se face că ar mai căuta.

Rareori înţelegem operele trecutului la o primă lectură. Şi nu pentru că ar fi prea departe de noi, dimpotrivă, ne sunt prea aproape. Suntem cu atât mai mult trăiţi de ele cu cât nu o ştim.

S-ar putea ca într-o carte important să fie ceea ce am uitat; altminteri de ce-am simţi nevoia să recitim? Lectura ca uitare activă.

Numai mediocrii cred că evadează din viaţă în literatură.

O carte proastă sau una citită prost n-a fost decât un monolog.

Într-un fel, unui mare scriitor îi dai mai mult decât îţi dă el ţie.

Pe acest scriitor îl simt atât de apropiat încât îl găsesc de neimitat.

Textele care solicită comentarii adesea nesfârşite, aparţin, îmi pare, tot unor comentatori. Adevăraţii creatori au alte intenţii: ei ne cer o înţelegere directă, chiar dacă nu simplă.

Un text bine interpretat trebuie să se facă înţeles celor care nu-l ştiau; să pară ca necunoscut acelor care altădată îl înţelegeau.

O carte sau chiar o frază neînţeleasă îţi poate lăsa gustul unei pierderi în infinit.

Senzaţia de gol pe care mi-o provoacă unele jurnale aşa-zis „intime”. Nu cu mine comunică autorul lor ci exclusiv cu sine, sau poate cu nimeni. Îl urmez abia acolo unde el se opreşte; lectura devine un proces de însumare a spaţiilor goale.

Autorii de jurnale nu vor să piardă nimic, nici procesul coacerii, nici fructul. Dar câţi rezistă tentaţiei de a-l mânca de crud?

Discursul obscur nu se adresează unor interlocutori, ci unor oglinzi.

Gesturile uşor de povestit dispar sub eticheta de „memorabile”.

Scrisul „despre”, acela în care intenţia primează asupra inspiraţiei, este la fel de trist ca o despărţire.

Nu-i poet cel ce singur se-mbată cu propriile cuvinte. Ca şi Socrate în Banchetul, poetul se cuvine să rămână treaz.

Cineva spunea că dacă scrii un vers ce-ţi sună prea frumos ar fi mai bine să-l ştergi. Oare de ce? Pentru că de obicei nu ţi-ai exprimat acolo propria trăire, ci una comună, o prejudecată. Poetul când vrea să plonjeze direct în universal, nimereşte în simţul comun.

Limbajul poetic descrie ceea ce conceptele doar sugerează.

Cuvântul poeţilor: un cerc cuprins în nerostitul pe care îl cuprinde.

Interpretarea unei poezii trebuie să-i sporească prospeţimea imediată, nu să o explice.

Presupunând că romanul ar dispărea, cum se tot zvoneşte, cei mai mulţi dintre noi am ajunge să ştim de toate fără a înţelege ceva.

A spune şi a respune nişte adevăruri elementare fără a cădea în banalitate. Diletanţii se străduiesc să împartă acelaşi domeniu de activitate cu geniile.

Suntem deja în plină decadenţă atunci când geniul ni se pare mai accesibil decât talentul.

De regulă constatăm prea târziu că geniile se nasc la timpul lor. Fără acest decalaj de percepţie istoria nu s-ar mai scrie.

Voinţa de a da viaţă unei opere şi de a face din propria viaţă o operă de artă, coexistă în sufletul romantic precum Erosul şi Thanatosul în opera lui Freud.

Trăirea sublimă transcende tot ceea ce o produce: sublimul nu este decât sentiment pur. Percepţia frumosului este nemijlocit legată de încorporarea sa: frumosul ar fi mai puţin decât un sentiment pur.

Pentru a exista sublimul trebuie trezit în cineva. Frumosul se situează dincolo de orice relativitate de acest gen, căci scapă chiar şi celui care-l produce. Ca şi iubirea el este mai mult decât un sentiment.

Articol etichetat cu:,

Ganduri si impresii pentru "De la suflet la suflet: stil şi comunicare":

  1. Jorjette C Laurentiu
  2. Jorjette C Laurentiu
  3. Jorjette C Laurentiu

Care este gandul tau?

 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.