Dansul apostolilor descris în Documentul lui Ioan

Dacă Documentul lui Ioan (spre deosebire de Evanghelia lui Ioan) n-ar fi fost anatemizat de al doilea Consiliu de la Nicca din 787 d. Hr., ne-ar fi rămas ca parte a Bibliei încă un punct de reper al faptului că dansul și rugăciunea erau strâns legate la începuturile creștinătății.

Documentul conține tocmai textul unei hore sau dans în cerc, pe care ucenicii îl jucau în jurul lui Iisus care stătea în mijloc. El dovedește că la începuturile creștinismului mișcarea armonico-ritmică a corpului era considerată încă drept o formă de exprimare vindecătoare „întregitoare„ a unității corp-suflet, similar cu Dromenon-ul anterior și ulterior din templele grecești.

Cercetătorul elvețian Max Pulver descrie această horă sacră astfel: „Hristos stă în mijloc iar apostolii dintre care au fost intenționat aleși doisprezece, pășesc în cerc în jurul lui. Acest ciudat chorea mystica, acest dans ritualic extatic, la care apostolii răspundeau cu ebraicul Amin („așa să fie„), este la fel de vechi ca însăși taina dansului. […] Extaziați prin imn și dans, misticii se învârteau prin porțile inițierii. Aceste ritualuri erau uzuale în timpul întregii antichități și ele au apărut și mai tîrziu printre creștinii rupți de biserica tradițională„.

În Documentul lui Ioan sunt prezentate vechile mistere ale lui Hermes într-un veșmânt creștin. Desigur este foarte posibil ca hora să-i fi fost atribuită doar mai târziu lui Hristos. Dacă, însă, el s-a comportat astfel în cercul ucenicilor, atunci se deduc de aici concluzii extrem de interesante. Iisus ar fi utilizat astfel o formă originară a exprimării mișcării, în care omul se implică la propriu „cu trup și suflet„ și astfel atinge eliberarea de propriul său eu. Până în Evul Mediu s-au mai păstrat pe ici pe colo câteva forme ale dansului, cum ar fi „dansul labirintului„ al pelerinilor care își atingeau destinația finală. Totuși și acest dans s-a pierdut ulterior.

Biserica creștină împrumută ritualuri păgâne?

Cum ar fi evoluat lucrurile dacă biserica nu s-ar fi delimitat de aceste forme de cult, dacă s-ar fi recunoscut valoarea lor vindecătoare pentru suflet? Spre a ne exprima radical: ar exista astăzi la fel de mulți pacienți ai psihiatrilor, alcoolici și narcomani, dacă oamenii aflați la strâmtoare ar fi putut găsi în dansul terapeutic formele de exprimare, afecțiunea și căldura sufletească pe care tratamentul medical nu le poate , în general, oferi?

În alte domenii, biserica a preluat mult mai ușor discipline precreștine. Aplicațiile tainelor bisericești erau, ca în cazul misterelor, secrete. Încă din jurul anului 400 d. Hr. predicatorul Basilius a descris efectuarea botezului ca fiind secretă; același lucru este valabil și pentru cină. Scopul tainei bisericești – „curățire și ispășire în această viață, fericire în viața următoare„ – era cunoscut, forma era sfântă și a rămas ascunsă lumii de afară.

Criticii creștinismului au afirmat că aceste taine au rezultat în întregime din natura misterelor. Argumentul lor suna astfel: creștinismul originar nu a fost altceva decât unul dintre numeroasele culte ale misterelor care precum altele dinaintea lui, venera un Dumnezeu care a murit, a ajuns în locuința morților iar după trei zile s-a reîntors într-o splendoare reînviată și care le-a promis nemurirea inițiaților săi.

Această ipoteză este combătută, desigur, de diverse indicii. Ea presupune că apostolii, conduși de Pavel, ar fi comis o înșelăciune intelectuală fără măsură, pentru care au și murit ca martiri.

Creștinismul are, ca religie a revelației, un nucleu în întregime propriu. Dar el a apărut și, desigur, s-a răspândit fără a rămâne complet izolat de lumea din jur, în care existau peste tot culte ale misterelor. În special puternica forță de impunere a tainelor bisericești creltine, are cu siguranță de-a face cu faptul că oamenii acelei epoci erau capabili să asimileze foarte ușor tot ceea ce era legat de cult.

Astfel a fost aproape inevitabil ca religia creștină să-și fi însușit, pe ici pe colo, imagini și concepte din lumea misterelor. Un exemplu îl constituie reprezentarea iadului ca un loc în care sufletele sunt torturate în noroi arzător și pucioasă – o imagine care a fost preluată cel mai probabil din cultul orfic și din alte culte grecești.

Hora sau dansul în cerc

hora-dansul-apostolilor

Să ne întoarcem încă o dată la horă. Începuturile sale se întind până în Egiptul și Persia antică, iar efectele sale terapeutice se asociază cu o simbolistică profundă. Conform tradiției, lângă Maoris din Egipt exista deja în jurul anului 2000 î. Hr. un labirint compus din șapte poteci circulare îngrădite de ziduri și împletite una cu alta. Inițiatul trebuia în timpul traversării culoarelor împletite, să retrăiască căile pământești întortocheate ale sufletului său până când, sosit la destinație în centru, era suficient de curat pentru a păși în fața lui Dumnezeu.

Vedem aici principiul dansului unificat cu simbolica evident religioasă a labirintului, în mijlocul căruia misticul sau pelerinul găsește scrinul râvnit al lui Dumnezeu. Și în templele Greciei, culoare subterane – cu vocile șoptite și reflexele de lumină – însemnau în principiu același lucru ca și și dansul public „Dromenon„ din porticul templului.

Labirintul de la Chartres

Cel mai clar exemplu se găsește în catedrala din Chartres. „Labirintul„ circular din mijlocul naosului din Chartres este ce-i drept, acoperit în majoritate de scaune, dar se poate recunoaște fără greutate pe plăcile podelei. Imaginea alăturată arată că nu este vorba de un labirint în sensul obișnuit. Cel care îl parcurge nu este derutat de multitudinea de căi posibil greșite, ci el urmează mai degrabă – chiar dacă în semicercuri, sferturi de cerc și multe ocolișuri – un singur drum. Abia după 35 de distanțe și ocolișuri succesive ajunge la obiectul râvnit din centru.

labirint catedrala chartres

Nu se mai știe de ce constructorii catedralei au aplicat tocmai acest model și în ce mod a fost el utilizat la origini. Nici cei mai cultivați ghizi din Chartres nu știu nimic concret despre originea labirintului.

catedrala chartres labirintul

Catedrala Chartres – Labirintul

Simbolistica labirintului este alta decât ân misterele egiptene ale lui Hermes. Cotiturile potecilor reprezintă evident coborâșul sufletului prin sferele spirituale și astrale până în „punctul terestru„ al încarnării trupești în cele patru elemente.

La traversarea culoarelor, pelerinul nu parcurge eliberarea treptată a sufletului ci dimpotrivă ”încarcerarea„ acestuia. În plus, trebuie coordonate sferele planetelor și segmentele circulare singulare, a căror influență este asimilată de sufletul ce tinde să se nască. Atingerea centrului este echivalentă cu nașterea pământească.  Acum din punctul zero, începe drumul de întoarcere. Sufletul trebuie să parcurgă din nou sferele astrale(pentru care este mai mult sau mai puțin receptiv) pe drumul vieții și să le învingă.

Se poate interpreta și că sufletul pășește pe acest „drum de întoarcere„ abia după moarte. Dacă este suficient de matur, influențele planetelor nu-i mai pot pricinui nici un rău și poate trece liber. În sensul doctrinei reîncarnării se poate adăuga : dacă nu este suficient de matur, pe veșmântul sufletului rămân imperfecțiuni care la următoarea încarnare atrag noi influențe planetare, chiar dacă diferite.

Sufletul își dorește să se elibereze. Această dorință este posibil să-și fi găsit exprimare în dansul pelerinului.

Traducere după: Peter Andreas/Rose Lloyd Davies – Științele secrete

Ganduri si impresii pentru "Dansul apostolilor descris în Documentul lui Ioan":

  1. Jorjette C Eu_pseudonim

Care este gandul tau?